Altele folosesc punctaj clasic, numerotat pana la 10 sau 100, iar cele smechere intrebuinteaza note, ca pe portativ. Niciuna dintre cele accesibile mie pana la ora scrierii acestui text n-a acordat mai putin de 4,5 sau 9 albumului. Evidenta se impune, asa ca n-ar mai fi nimic de adaugat. Recunosc, sunt tentat sa inchei articolul aici, sa las gol spatiul pana la marginea de jos a paginii, cum faceau candva Mircea Nedelciu si Gheorghe Craciun in unele proze, invitandu-va sec: ascultati muzica!
Tema abordata de Steven Wilson e cumplita: singuratatea in mijlocul semenilor. Iar povestea de la care a pornit e socanta, privita din perspectiva fragilei trestii ganditoare numita de Pascal om. Asadar, in ianuarie 2006, o tanara pe nume Joyce Carol Vincent, de 38 de ani, a fost gasita in apartamentul ei din Londra moarta de peste doi ani, aproximativ de la Craciunul 2003, fiindca era inconjurata de cadouri nedesfacute. Oribil si intunecat peste masura nu este faptul ca vecinii n-au sesizat decesul, ci realitatea hada, ca un cadavru descompus: nimeni, dar absolut nimeni nu i-a resimtit lipsa, n-a cautat sa afle ce-i cu femeia, de ce tace, de ce nu apare in public, de ce nu da semne ca ar trai pe undeva. Nici familia, nici prietenii, nici colegii de serviciu, nici amantul, de va fi avut vreunul, nici dusmanii! Si asta cu toate ca Joyce era o fiinta expansiva, exuberanta, atragatoare, ambitioasa, cum o descriau cunoscutii apoi. Sigur, povesti macabre din Anglia se cunosc, ba chiar au creat o „moda“ in cultura occidentala. Comparata cu tragediile ce matura non-stop diferite parti ale Terrei, de la Ucraina vecina, la Orientul Mijlociu etern, la cutremurele din Japonia, catastrofele ecologice din India sau China, seceta din Africa sau defrisarea padurii amazoniene (plamanul Pamantului), mica drama din aglomerata si multicolorata Londra aduce a fapt divers insignifiant. Ei bine, nu e! Omenirea a devenit o specie intr-atat de insensibila, incat nu va pregeta sa se autodistruga, fara sa-si puna intrebarea de ce! Nimanui nu-i pasa de nimeni!
Pot continua cu astfel de imprecatii apocaliptice inca vreo doua-trei pagini, pe urmele unor Cioran sau Sf. Ioan. Ce-mi da o speranta si-o bruma de incredere ca nu-i totul pierdut e insasi aparitia discului notat superlativ. Wilson aduna iarasi aproape toata echipa cu care a inregistrat acum doi ani The Raven That Refused to Sing, anume: Guthrie Govan, chitara, Adam Holzman, claviaturi, Nick Beggs, bass, Theo Travis, flaut si saxofon, Marco Minnemann, tobe. N-a mai apelat la producatorul Alan Parsons, si parca nu i se simte lipsa. Steven e mai mult decat pregatit sa-si asume productia, si n-o face prima data. Muzicieni aditionali: David Gregory, chitara, Chad Wakerman, tobe, London Session Orchestra, corul Schola Cantorum of The Cardinal Vaughan Memorial School. Vocalista in piesa Perfect Life, mezzo-soprana galeza Katherine Jenkins exceleaza intr-o partitura… vorbita, nu cantata! Patrunde intr-o companie eclatanta solista pop si actrita israeliana Ninet Tayeb, altfel cunoscuta din cateva filme de serie bubble-gum si spectacole tv cu difuzare in tara natala.
Steven Wilson a izbutit sa ofere iarasi un album superb. Ce ii lipseste ca sa faca albume unicat, memorabile precum cele semnate Pink Floyd, bunaoara? Wilson, ca si prietenul sau, Robert Fripp, exceleaza in valorificarea propriilor idei si resurse creative. Fapt care conduce la o anume monotonie, sesizabila dupa 2-3 reusite de inalta valoare. Poti manca la fiecare masa ambrozie? Poti, daca esti zeu. Dar noi suntem oameni…