Casniciepare un roman smuls dintr-un fond de criza, are o intensitate aparte si un sentiment al urgentei. Cat timp ai lucrat la el? Ai avut aceeasi senzatie, ai simtit, cat timp ai scris-o, aceeasi tensiune care se transmite la lectura?
Scrisul vine intotdeauna dintr-un sentiment al urgentei, exact ca visul. E un gest al crizei care insa nu face altceva decat sa prelungeasca, sa multiplice criza.
Obisnuinta din vremea crizei, ticul de care nu poti sa scapi. Placerea ascunsa si deloc nevinovata prin care incerci sa te controlezi. In acelasi timp, gestul de a scrie e magulitor, o forma complicata de autoseductie – de aici si forta lui teribila. Cine s-ar mai apuca de scris daca n-ar simti ca lucrul acesta e esential, diferit, ca gestul va rezolva (mare) parte din tensiunea care l-a determinat? Cand, de fapt, scrisul nu rezolva mare lucru. In afara de bucuria (extraordinara, e drept) din exact momentul scrisului, nu se intampla nimic spectaculos. Nu inaintezi nicaieri.
Dupa fiecare carte terminata (simtindu-ma, aproape de fiecare data, terminat) mi-am propus sa renunt o vreme la scris, sa ma odihnesc, sa reincep viata. Sa fac doar acele lucruri simple care limpezesc mintea si coloreaza obrajii, lucruri de care reusesc sa ma bucur ori de cate ori sunt la scoala, predand educatie antreprenoriala – sau in preajma copiilor mei, a prietenilor sau a catorva femei. Dar imediat ce raman singur, fie si pentru o ora, fie si intr-o cafenea, fie si in fumoarul liceului, incepe agitatia. Nu reusesc sa ma gandesc la nimic altceva, nu pot si nu stiu sa fac altceva. Atunci, pe loc, imi trebuie sa scriu. Si scriu, apasat si compulsiv, chiar daca de cele mai multe ori rezultatul e umilitor. Dupa atatia amar de ani in care cea mai mare placere era sa raman singur si sa scriu, acum, la aproape 40, iata, gestul acesta se intoarce cu varf si indesat impotriva mea. Asa s-a intamplat si in cazul Casniciei. Sa tot fie vreo trei ani de cand am inceput sa lucrez la cartea asta, vreme in care am scris cel putin trei variante distincte – si, dupa fiecare incercare, total esuata, am fost convins ca voi renunta. Nu iesea nimic, nu se legau nicicum lucrurile, nu functiona deloc mecanismul acela greoi pe care-l pusesem in miscare. De fiecare data am zis c-o las balta. Ca, daca tot nu ma pot abtine sa scriu, o sa incerc altceva, mai ludic si mai luminos – o carte pentru copii, un poem, o fabula –, dar imediat ce ramaneam singur si ma napusteam asupra unei hartii, reincepeam povestea. Schimband ritmurile, intinerind personajele, introducand gesturi noi. N-am putut sa renunt. De data asta strict din orgoliu – nu se poate sa nu-i dau de capat, mi-am tot spus. A fost singurul tip de tensiune pe care l-am resimtit.
E, cred, fara scapare meteahna asta. Gestul asta care risipeste timp si energie, scarta-scarta pe hartie, in gol. Mare noroc cu cititul – el e unul dintre singurele gesturi care mai imblanzeste, care destinde, care te face sa speri.
E o carte foarte diferita de Parohia, inclusiv ca optiune stilistica. Acolo era o proza poetica, aici e epic dur, despre o casnicie esuata. Si un alt tip de problematizare. Ce s-a schimbat, pentru tine, ca scriitor, intre aceste doua carti?
E, poate, o greseala, dar de fiecare data cand am simtit ca-mi iese o carte – ca stil, forma etc. – am evitat sa mai lucrez in aceeasi maniera. Desi tentatia e uriasa. Te gandesti automat sa mai incerci ceva pe structura respectiva – devine totul mult mai simplu: stii deja schemele, cunosti planul – schimbi doar tema, mai colorezi putin pe la margini, aplici bine mersi metoda care tocmai a dat roade. Insa nu pot face asta. Simt ca e inutil. De cate ori scriu, scriu ca sa experimentez. E un fel de joc pe care-l practic de unul singur, retras in bucataria mea de la capatul lumii – un joc caruia-i schimb mereu regulile, ca sa nu ma plictisesc. Asa ca de fiecare data am incercat sa lucrez in alt registru. Ruptura trebuie sa fie radicala ca sa reusesc sa ma montez, sa ma simt atras de noul proiect. E o maniera personala de a reformata gestul de a scrie. De a-i da un cat de mic sens. Cu tot riscul de a esua.
Casnicie este romanul unei indragostiri constiente si, in acelasi timp, al unei crize. Protagonistul se indragosteste de cea care ii va deveni sotie, Rebeca, dupa ce Daria, femeia de care era deja indragostit, o prezinta ca fiind dezirabila, interesanta. Te rog sa detaliezi acest proces al apropierii prin care trece personajul tau: de la indiferenta fata de o femeie pe care o numeste „pocaita“, la atasament profund, dureros in final, fata de aceeasi persoana.
Atasamentul si atractia sunt lucruri total distincte. Avem, pe de o parte, structurile cerebrale care joaca rolul de reostat – adica regleaza ce ne place si cat timp, pentru a incuraja experientele noi si explorarea. Acestea se ocupa de libido. Si avem atasamentul, controlat de o cu totul alta zona a creierului. Iar intre ele se afla, vasta si arida, indiferenta. Asta ar fi schema de pornire. In cazul cuplului din Casnicie, atractia unuia fata de celalalt apare mereu in contratimp si se manifesta radical diferit, ceea ce genereaza moduri si timpuri diferite de expresie si de intelegere a atasamentului. De aici – criza. Iar manifestarile crizei se desfasoara, in ambele cazuri, pe teritoriul indiferentei. Daria e cea care, pentru o scurta perioada de timp, si tocmai pentru ca nu e implicata cu adevarat, reuseste sa regleze atractia dintre ei. O forma primara de manipulare a placerii – structuri generate de minte doar pentru a echilibra corpul. Dar forta atractiei e atat de mare incat nu are cum sa dureze. Rebeca e prima care intelege: abia dupa cel de-al doilea copil al nostru am inteles ca sunt chestiuni perfect distincte – dragostea (am putea trai foarte bine ca fratii) si placerea. Pentru amandoi placerea a venit de la corpul strain. N-a mai ramas decat dragostea. O vom duce cum se cuvine, pana la capat.
Bogdan-Alexandru Stanescu a spus despre cartea ta, intr-o cronica recenta, ca reafirma un adevar dur, citez „institutia casniciei e una falsa, (…) singura modalitate de a o face sa functioneze este ca unul dintre parteneri sa accepte dominarea din partea celuilalt, iar entitatea numita cuplu sa accepte varianta unei iubiri fraterne, ca in poemul Dariei“. Cum percepi tu lucrurile? Vezi alta varianta pentru un cuplu, una care sa nu fie bazata printr-un raport de tip dominat-dominator?
Institutia casniciei e falsa in masura in care toate institutiile sunt false. Adica functioneaza pe baza unor structuri prestabilite. Nu poate fi altfel. Iar daca in orice institutie exista ierarhie, institutia casniciei nu poate sa scape de aceasta forma de organizare. Doar ca aici ierarhiile se schimba permanent – si pe criterii ce difera de la caz la caz.
Nu cred ca ceea ce am propus eu in Casnicie e o regula general valabila. Oamenii – cu atat mai mult daca ne gandim la raportul femei-barbati – sunt atat de altfel si genereaza relatii atat de diferite incat e imposibil sa gasim repere comune. Nici nu mi-am prea batut capul cu asta. Ceea ce m-a interesat a fost strict relatia Rebecai cu sotul ei – o relatie dificila, greoaie, in care cei doi se afla mereu in contratimp, iar disponibilitatea unuia pentru celalalt e permanent in schimbare – de aici si perspectivele radical opuse din carte. Ce-i face pe oamenii astia sa hotarasca unii pentru altii, unii in defavoarea altora, sa aplice dreptul de proprietate unul asupra celuilalt ca asupra unor bunuri, pe ce se intemeiaza atractia, de unde neputinta, incapacitatea de a genera schimbare, cum apare dragostea cand nimic nu parea s-o mai determine – si de ce, in cazul unor astfel de cupluri, apare atat de rar simultan –, la asta m-am gandit scriind Casnicie. E evident ca, in acest caz, lucrurile nu pot functiona decat atunci cand unul il domina pe celalalt, impune ritmuri si reguli, etichete si asteptari. Nu e vina nimanui – sau daca e vreo vina, ea se refera strict la incapatanarea oamenilor de a continua sa traiasca impreuna cand nu mai e nimic de trait.
Relatia dintre cei trei este una inegala, de seductie care ierarhizeaza raporturile dintre iubiti, iar Rebeca pare cea mai putin autonoma dintre ei toti. Spun „pare“ pentru ca jurnalul ei arata ca, de fapt, e foarte constienta de ceea ce i se intampla, numai ca nu are, pana in ultimul moment, suficiente resurse pentru a modifica ea raporturile. Cum ai ajuns la acest tip de dinamica, ambigua si inselatoare, dintre cele trei personaje?
In iubire, ca si in literatura, nu exista egalitate de sanse. Nici libertate, nici echitate, nici control. Raporturile de putere se schimba permanent. Mintea unui barbat functioneaza numai odata cu corpul, mintea unei femei functioneaza cel mai adesea autonom. Asa incepe seductia. Una indreptata spre corp, cealalta spre inteligenta si putere. O seductie care e din start un dezechilibru. Cantitatea de cuvinte folosite e invers proportionala in raport cu gesturile clare si distincte. In mintea unei femei frumusetea e o bratara superba, in cea a unui barbat frumusetea e golul dintre sani. Asculta o femeie vorbind despre un barbat si vei intelege. Asculta un barbat si vei intelege exact pe dos. Amandoi au dreptate, dar dreptatea nu poate fi impartasita. Ea va scrie, in secret, un jurnal, el va calca apasat pe strazile pustii ale unui oras din nord. Dragostea apare numai o data, odata cu o femeie straina – si numai foarte scurt, de la umeri in jos.
Tot Rebeca pare si cel mai pasiv personaj, dintre ei: indiferent de scopuri, realitatea e ca ea e multa vreme modelata si de fantasmele barbatului, si de initiativele Dariei, de la felul in care se imbraca, la cel in care isi descopera sexualitatea. Cel mai puternic gest de opozitie, unul foarte semnificativ insa, pare a fi refuzul ei de a deschide ultima carte a Dariei. Cum semnifici tu aceasta ultima decizie a ei si ce poti sa spui despre modul in care ai gandit evolutia acestui personaj?
Din punctul meu de vedere, Rebeca se dovedeste personajul cel mai puternic din carte. E, de altfel, singura care se salveaza. Intelege pur si simplu ca lucrurile nu se mai pot opri, nici nu se pot schimba. Dupa ce Daria dispare, dispare si obsesia pentru el. Incepe in sfarsit sa vada ce se intampla in jurul ei, sa inteleaga: orice-am face, pierdem. Paradoxal, capata incredere si putere. E constienta de forta sa si se comporta de la distanta acestei puteri. Nu stiu daca a deschis sau nu cartea Dariei, dar a reusit sa se comporte pana la capat ca si cum acel ultim semn al echilibrului n-ar mai exista. De-acum Rebeca e cu adevarat libera si singura. Nu mai avem de ce s-o urmam.
Nu orice roman are un avertisment pe prima pagina, amintind ca este o opera de fictiune. De ce ai avut nevoie de aceasta precizare, de data asta?
A fost primul text pe care l-am scris cand am inceput sa ma gandesc la cartea asta. Un avertisment pentru mine insumi, mai intai. Apoi o modalitate foarte la indemana de a nu incepe cartea abrupt, cu un poem. O forma de a atrage interesul. Stiam ca foarte multa lume va intreba asta – desi in literatura universala exista nenumarate astfel de precizari, e ceva obisnuit. Nu si la noi, unde un textulet de genul asta pare mult mai interesant si are mult mai mult efect decat un poem de inceput.
Cum ai gasit forma de constructie a romanului, care contine, pe langa relatarile la persoana a treia, pagini din jurnalul Rebecai? Ti-a fost clara de la bun inceput sau ai dezvoltat-o pe parcurs?
Structura cartii mi-a fost clara din start. Am si desenat-o la inceputul caietului in care am strans, rand pe rand, datele necesare povestii. Singurele modificari au fost legate de personajul masculin – care initial avea nume si era abject in primele doua variante – si de Daria – personaj care functiona pe cu totul alte principii si avea, in cazul fiecarei versiuni, un alt rol. Modalitatea mea de lucru e intotdeauna aceeasi: ca sa reusesc sa fac un text functional, trebuie sa-i precizez din prima forma, limitele care contureaza automat povestea si ritmurile in care e spusa. E un ritual de care nu ma pot lipsi – imediat ce hotarasc despre ce scriu, precizez in detaliu cum scriu. Cu cat forma pare mai stranie si mai complicata pentru mine, cu atat ma simt mai atras de ea.
Ai avut vreun model literar sau ai cautat macar carti care sa trateze subiectul de care te ocupi tu, in Casnicie? Ai putut citi ceva cat timp ai scris cartea asta?
Am evitat pe cat de mult posibil sa citesc ceva legat de acest subiect – insa, ca un facut, in aproape fiecare carte pe care-am deschis-o, am dat peste detalii referitoare la tema asta – atat de centrata era mintea pe ce voiam sa fac, incat gasea ca un magnet paginile respective. Insa cartea care a generat toata aceasta poveste e o carte de poezie, ghinga pe intelesul tuturor, un volum de debut semnat Nina Coman – vocea din poemele acelea, discreta si sofisticata, traumatizata si lucida, aproape permanent la limita tacerii –, vocea aceasta a fost cea care mi-a oferit modelul pentru jurnalul Rebecai.
Mai scrii poezie? Poti sa scrii poezie in timp ce lucrezi la o carte de proza?
Am mai spus asta: nu sunt, din pacate, nici poet, nici prozator – nu am pentru nici unul din genurile astea instrumentele necesare. Cartile mele de proza nu sunt de fapt proza, dupa cum volumele de poeme nu sunt compuse din poeme. Am scris intotdeauna carti, constructii unitare, monolitice, facute dintr-o singura bucata. Si toate cartile astea nu fac altceva decat sa reia, intr-o alta forma, acelasi subiect. Lasand mereu (sau incercand sa lase) la vedere tehnicile, mecanismele care le-au generat.
Ce ai simtit dupa ce ai terminat de scris Casnicie?
O foarte mare oboseala. Si o pofta nemaipomenita de a scrie poezie. De a reveni la vechile obiceiuri: caiet cu foi veline, pix negru, randul rupt inainte de jumatate, lenevie si cafea.
Galerie foto
