Interviu  -  Iulia Blaga  -  

Prin ce ti s-a parut ofertant acest subiect, mai ales ca nu esti evreica?

Doream de mult sa ma intorc la documentar. Eu am inceput sa lucrez destul de devreme in televiziune, am facut mult reportaj si documentare TV. Desi in 2004 am facut un salt spre film, inima continua sa bata pentru documentar, doar ca n-aveam nici o idee si nici un deadline.

Subiectul filmului nu l-am gasit eu, ci, cumva, m-a gasit el pe mine. Cred ca cea mai importanta calitate pe care o poate avea un documentarist e sa fie curios, ori, pe mine m-a atras subiectul din curiozitate si am intrat dintr-o poveste in alta, descoperind lucruri care fusesera langa mine, dar despre care nu auzisem, episoade importante din istoria tarii mele pe care credeam ca o cunosc.

Faptul ca nu sunt evreica m-a incurcat mult, pentru ca a trebuit sa descopar singura istoria si traditiile poporului evreu inainte sa iau drumul realizarii unui film despre emigratia evreilor din Romania in Israel. Aveam o relatie cu Israelul, dar nu cred ca era ceva special. Aveam prieteni acolo.

Cum ai ales povestile?

Momentul cel mai dificil cand tratezi un astfel de subiect e sa realizezi ca te inconjoara nenumarati oameni si ca toti au povesti senzationale. Pe cine sa alegi? A cui poveste e mai relevanta? Cand iti asumi un film istoric, porti si raspunderea ca nu trebuie sa conduci publicul pe o linie secundara. Unul dintre cei cu care am colaborat a fost Costel Safirman, care ani de zile a lucrat la Cinemateca din Ierusalim. Il rugasem sa ma ajute sa gasesc in Israel oameni care emigrasera in perioada comunista. A gasit mai multe persoane, dar s-a suparat pe mine pentru ca i-am lasat foarte putin timp la dispozitie. Avea dreptate, dar era prea tarziu.

Am inceput sa filmez interviurile cu acei oameni care nici macar nu se cunosteau intre ei si, cu toate astea, au inceput sa povesteasca acelasi episod din decembrie 1947 cand 15.000 de oameni au trecut Dunarea cu bacul, intr-o noapte, de la Giurgiu la Ruse, iar de acolo au plecat cu trenul spre Varna, unde ii asteptau doua vapoare – Pan York si Pan Crescent. Nu imi venea sa cred ca toate povestile duceau in punctul asta, ca acelor oameni gasiti prin voia hazardului destinele li se innodasera intr-un punct. Mi-am dat seama ca Dumnezeu facea parte din echipa filmului si ca se descurca excelent. Nu exagerez, chiar am avut sentimentul ca nu gasesc eu oamenii, ci ca ei intra singuri in film.

M-am ferit de orice recomandare, institutie sau expert care m-ar fi asezat pe un drum batut sau m-ar fi contaminat cu un punct de vedere. Am vrut sa spun o poveste din propriul meu punct de vedere.

Spuneam ca mi-a fost greu sa inteleg istoria unei comunitati cu care nu aveam o relatie directa si a carei istorie nu o cunosteam. In primul rand mi-a luat mult timp sa aflu cum si cand a venit populatia evreiasca, in functie de ce evenimente istorice, cum era Romania in acel moment si cum a receptat societatea romaneasca aceasta emigratie. La fel, ce a condus spre emigrarea evreilor in Palestina intr-o vreme cand oamenii emigrau in Lumea Noua, in America.

Era fascinant ca o comunitate intreaga s-a hotarat intr-o zi sa plece spre un taram despre care nu stia aproape nimic. Niste oameni lasau in urma o Europa in plina industrializare, la finalul secolului al XIX-lea, pentru un Orient Mijlociu unde nu existau nici drumuri. Ce disperare trebuie sa ii fi cuprins pe acei oameni la un moment dat. Si cat de dura trebuie sa fi fost ostilitatea societatii romanesti sa ii impinga sa faca asta… Toate aceste intrebari cereau un raspuns.

Cine te-a mai ajutat sa gasesti aceste raspunsuri ?

Echipa nu a fost mare. Majoritatea filmarilor au avut loc in Israel, unde am fost impreuna cu operatorul filmului, Mihai Tanase, de trei ori in decursul a patru ani. Am batut tara in lung si-n lat. Apoi au fost cateva persoane care m-au ajutat la documentare si care au extras din arhivele de presa anumite informatii. Un ajutor valoros a venit de la Bujor Ripeanu, fara el nu m-as fi descurcat sa gasesc tot ceea ce aveam nevoie in Arhiva Nationala de Filme, care, din pacate, nu dispune de o baza de date. Oricum, a fost fascinanta si acea etapa de vizionare a jurnalelor de actualitati din anii ’30-’40.

Toti acesti oameni care m-au ajutat acopereau fiecare o anumita perioada, din acest motiv a pune totul cap la cap a fost o munca de aproape doi ani peste care nu as fi putut trece singura. Aveam nevoie de cineva care sa puna in ordine cu mine vreo 130 de ani, iar Letitia Stefanescu a depasit cu mult fisa postului de editor.

Cum ai gasit comunitatea romanilor stabiliti in Israel ?

Sincer, nu o cunosc. Cunosc oameni de acolo care sunt diferiti unii de altii si care au preocupari diferite. Sunt oameni care s-au integrat total si altii care au nostalgii. Am incercat sa ma pun in pielea fiecarui personaj si sa ma las purtata de povestea vietii lor. Sa te rupi de locul in care te-ai nascut si in care ai copilarit e extraordinar de greu si sunt fericita ca nu a trebuit sa traiesc asta.

Cred ca am facut filmul asta si pentru ca mie mi-e groaznic de frica de asta. Am vazut un film anul acesta, The Beekeeper, despre un kurd, obligat de imprejurari sa ceara azil politic in Elvetia, unde apicultura, singurul lucru care ii aduce aminte de viata lui si de familia pe jumatate decimata, nu e considerata profesie, ci hobby. Asa ca batranul kurd adormea din cand in cand  langa stupii lui din muntii Elvetiei, visand la Anatolia, unde nu se va mai putea intoarce vreodata. E o scena pe care mi-o amintesc de fiecare data cu un nod in gat.

De ce vrei ca filmul sa fie vazut de studenti?

Soarta filmului documentar in Romania nu e foarte fericita. In alte tari exista televiziuni cu programe speciale sau chiar canale nationale care prezinta astfel de filme. La noi nu, dupa cum nu exista nici o traditie de a prezenta filmele in sali de cinema. Nu am facut filmul asta in cinci ani ca sa il vada prietenii mei. Ma rog, or fi ei numerosi, dar nu destui.

Am rezumat peste un secol de istorie vazuta dintr-o alta perspectiva decat cea predata in scoli, adica prin ochii unor oameni care au trait-o pe propria piele. Fie si numai asta ar trebui sa faca filmul mai atractiv decat o lectie obisnuita de istorie. Filmul e un document vizual, pentru ca am adunat imagini si fotografii din multe arhive, din Anglia pana in Israel, si care nu exista in arhivele romanesti. Pentru cei care se pregatesc sa devina istorici, antropologi, sociologi sau pentru cei pasionati de istorie ori, pur si simplu, de povesti, filmul va fi o experienta cel putin interesanta.

Incepand cu finalul lunii martie, filmul va calatori prin toate orasele universitare. El va rula si in cateva sali de cinema, dar vor fi si proiectii speciale in alte spatii unde vom organiza pe cat se poate si discutii. Vreau sa fiu sigura ca tot ce am aflat eu dau mai departe, ca sa ma pot desparti de acest subiect si, cu voia aceluiasi Dumnezeu al cinematografiei, sa ma indrept catre alte povesti.

Primele proiectii:

26 martie, ora 18.00: Bucuresti, Cinema „Elvira Popescu“

27 martie – 2 aprilie: Cinema UNION

28 martie, ora 16.00: Bucuresti, Cinema „Elvira Popescu“

30 martie –  2 aprilie: Bucuresti, Cinema Studio

25 martie, ora 18.00: Iasi, Casa de Cultura „Mihai Ursachi“

28 martie: Iasi, in cadrul „Astra Film Festival on Tour“, la Teatru Fix