Eu insumi am citit prea putina literatura africana, iar adevarul e ca, desi imi place sa dau vina pe lipsa traducerilor, port aceasta lipsa ca pe o rusine, cum se si cade. Macar imi regret ignoranta. Caci literatura africana are un farmec primordial, are frumusetea bruta a inceputurilor, daca mai cunoasteti frumusetea unui inceput.
Intre timp, in Occidentul spre care tot tanjim, literatura se standardizeaza, se industrializeaza, apar anual zeci, sute de bestseller-uri, trebuie sa cumparam, sa cumparam, sa cumparam pantofi si ursi de plus si carti, caci toata industria pantofilor si a ursilor de plus si a cartilor sta in buzunarele noastre. Cartile au cunoscut o demistificare. Au devenit obiecte de consum, nu diferite de ascutitori sau de chipsuri. Mai exista inca un oarecare prestigiu care insoteste literatura, dar in definitiv toata treaba asta e o afacere.
Nu cunosc detalii despre piata editoriala din Kenya, de unde ne vine Ngugi wa Thiong’o, scriitor asezat confortabil, la cei saptezeci si sapte de ani, in anticamera Nobelului pentru literatura, profesor respectat la New York University. Desigur, nici el nu a fost profet in tara lui, avand de suportat consecintele contemporaneitatii, ca toti cei aflati in avangarda gandirii. Nu am de gand sa detaliez – aceasta nu este o biografie.
Cartea Raul care ne desparte (Polirom, 2014) a fost publicata cand scriitorul avea douazeci si cinci de ani, fiind scrisa cu doi ani inainte. Citita in aceasta cheie, e o carte cu adevarat exceptionala! Nimic nu ii lipseste – ca profunzime si constructie texuala.
Ngugi wa Thiong’o nu este un estet. El foloseste un minim de mijloace stilistice, dar tocmai in aceasta absenta a demonstratiei ca este un mare scriitor sta secretul sau. Caci Ngugi wa Thiong’o este un mare scriitor, dar dintre aceia pentru care povestea vine inaintea frumusetii textuale. Iar povestea este aceasta: doua comunitati Kikuyu (cel mai numeros grup etnic din Kenya, Ngugi insusi fiind astfel) traiesc separate de raul din titlu, dar mai ales de rascrucea unde au ajuns: unii urmeaza credinta misionarilor crestini, ceilalti isi asculta vocea sangelui si isi simt tribul, neamul, ca pe indispensabile radacini. Cine are dreptate?
Pe acest fond, pe acest front, veti admite, traditional al razboiului dintre modern si vechi, Ngugi wa Thiong’o ne lasa o coplesitoare poveste de dragoste, care nu e cat Romeo si Julieta, dar nici mai prejos nu este – intre povestile de dragoste nu ar trebui sa existe ierarhie, iar inteleptii, de altfel, demult au abolit aceasta idee.
Daca Shakespeare vi se pare totusi prea inalt, am sa compar istoria lui Waiyaki si Muthoni cu cele ce se petrec in piesa Manasse a insuficient cunoscutului dramaturg roman Ronetti Roman, jucata ca spectacol de teatru, cu relativ succes, la 1900.
Indragostitii merg mai departe de parintii lor – asa e de cand lumea si pamantul, iar o istorie de amor (am ajuns, vai!, la varsta la care mai pot crede in asemenea istorii doar in carti) ramane, totusi, rama unui tablou mai vast.
Caci sunt – in cartea aceasta mare – vai si dealuri si coame si copaci seculari si vraji si profetii si circumcizii si sange si tradare si lumi care dispar. Da, lumi care dispar in acelasi naufragiu care este, pe rand, istoria pentru fiecare civilizatie. Iar Ngugi wa Thiong’o stie de atata vreme incotro duce timpul si asta e cam tot ce poate sa afle, mai adanc, mai departe, un om intr-o viata.