Acum vreo cincisprezece ani locuiam in Iasi si imi amintesc ce calvar era sa-mi vizitez vreun prieten pentru prima oara, intr-un loc unde nu mai fusesem. Mai ales daca era un cartier de blocuri. Strada o gaseam cumva, ca o strada e ceva mare si undeva, la capatul sau la mijlocul ei, tot se mai gaseste o tablita cu numele, dar sa nimeresti un bloc si un numar anume era incercarea labirintului, in varianta urbana postcomunista. Rareori gaseam un bloc pe care sa scrie numarul sau numele. Si nici asa nu obtineam vreun reper, fiindca uneori dupa 21A venea 25A, fiindca dupa colt era 22A si alaturi 22B, ca asa se construisera cladirile la vremea lor: ca si cum ar fi fost aruncate din elicopter pe un teren viran. Pana la urma, mai intreband, mai deducand, ajungeam. Dar acum nu mai e nevoie, avem telefoane celulare si harti Google. S-a rezolvat.
In Bucuresti n-am reusit niciodata sa pricep indicatiile de la metrou, mai ales cele de la transferurile intre statii. Trebuie sa traiesti acolo ca sa inveti intuitiv drumul potrivit, asa cum invata bosimanii sa circule prin jungla. Ca strain de loc, ai nevoie de multe deductii si calcule ca sa nimeresti unde vrei. Noroc cu oamenii din jur: ii mai intrebi, te mai iei dupa ei, ca de-aia traim intr-o societate, si o scoti pana la urma la capat.
Dar cel mai tare m-am incalcit o data in aeroportul Otopeni, adica Henri Coanda – ca sa poarte si el doua nume, ca unul singur era prea simplu. Veneam din Chisinau si ma intorceam la Timisoara, cu doar vreo ora intre cele doua zboruri. Mie mi se parea ca e timp berechet. Dar n-a fost. In Romania niciodata nu e. Mai intai m-am invartit ca un nauc pe tot felul de coridoare, impreuna cu altii ca mine, incercand sa gasim trecerea dinspre terminalul international (de la Chisinau, nu?) spre cel intern. Si n-o gaseam, n-o gaseam deloc – in aeroportul ala cat o nuca. Erau, e drept, tot felul de indicatoare, dar nu stiu cum faceau, dar te trimiteau mereu aiurea. Pana la urma am ajuns unde trebuia, nici acum nu stiu cum (in orice caz, nu pe cale logica), si m-am trezit ca sunt supus iarasi la controlul vamal. Pierdeam legatura, dar controlul era sfant: doar veneam din afara si acum intram inauntru. Ce-i drept, n-am pierdut-o.
Acum vreo luna am plecat de la Timisoara la Zürich, cu escala la München. Intre cele doua zboruri erau vreo trei sferturi de ora. Pana debarc, pana ajung in aeroport, pana gasesc poarta potrivita… ma temeam ca acum chiar o sa pierd legatura. Dar am ajuns in aeroportul din München si, fara sa stiu prea multa germana – ba chiar fara sa am nevoie de ea, numai din indicatoare luminoase cu litere si cifre –, m-am trezit direct la poarta potrivita. Eram acolo inca dinainte de a incepe imbarcarea, ca taranii lui Rebreanu, si n-a mai trebuit sa intreb pe nimeni incotro si cum.
Vedeti, asta e pacatul societatii capitaliste, occidentale, consumiste: te izoleaza, te alieneaza, te insingureaza. Aici, in tara noastra, e imposibil sa nu simti ca faci parte dintr-o comunitate. Fiindca daca nu intrebi si tu incotro si cum, ramai bezmetic in mijlocul drumului. Asa suntem noi, balcanicii, prietenosi si comunicativi. Ne spunem mereu lucruri unii altora. Altceva abia daca mai apucam sa facem.