ne amuzam cateodata pe seama „deather-ului roman care sta cu urechea lipita de-un casetofon amarat si e multumit cand aude cum ii grohaie-n difuzor gasca favorita“. Scriam pe-atunci la revista „Vox-Pop-Rock“, a vesnic tanarului Andrei Partos, caruia nu-i venea sa creada ca o trupa tehno-rave-house proaspat lansata, ca Prodigy, poate aduna in Sala Polivalenta 10.000 de maniaci platitori, iar la concertul demult consacratilor Joe Cocker & Rod Stewart, pe Stadionul National, se vandusera 8.000 de bilete, in schimb pe gazon si-n tribune Marcel Avram estimase lejer vreo 30.000 de spectatori. Deschisa tuturor genurilor muzicale, „Vox-Pop-Rock“ dedica mai mult de-o pagina curentelor noi si extremiste din rock, sub poeticul titlu „Cosmar pe strada mortii“, girat de nimeni altul decat fantast(ic)ul fost baterist hard, toba de idei mai mult sau mai putin literare, Gabi Gombos. Au fost niste ani fascinanti, in care tot romanul intreprinzator isi deschidea o afacere in batatura, o firma de import-export in garsoniera, un supermarket in ghereta de la coltul blocului, o trupa de heavy-death-gothic-thrash-doom-black metal, un studio de inregistrari cu trei casetofoane si-un CD-player, plus doua videouri pentru estetii amatori de concerte live-on-carciuma, ca-n alta parte era mai greu!
Genul de rock extrem, numit death ori black-metal, nu s-a numarat niciodata intre cele pe care le ascult de placere. Vina imi apartine. Unele trupe pot sa fie foarte interesante stilistic, sa inoveze muzical sau sa aiba versuri ucigator de frumoase. Preferinta pentru vocea cavernoasa, eliberata natural sau tratata cu mijloace tehnice, mi-a taiat puntea de intelegere mai brutal decat viteza riffurilor sau volumul sonor. Nu-i deloc lesne suportabil timbrul unui om care isi urla durerea dintre clestii inrositi in foc sau conectati la curent electric ai tortionarilor. Si nu oricarei varste i se potriveste orice gen. Cat ai fi de curios fata de noutati, unele chestii nu ti se lipesc de suflet. Poate ca eram prea batran deja, in anii sus-pomeniti, cand trupele black, death, doom, grindcore pareau sa castige teren si la publicul roman amator de senzatii tari. Ne vizitau nume precum Anathema sau Paradise Lost, aflate la inceput de cariera. As exagera daca as scrie ca le-am aplaudat din pasiune si convingere. Dar le-am urmarit cariera, si n-am reticente sa recunosc faptul ca albumele de pe urma, mai domolite si mai elaborate, chiar imi plac.
Negura Bunget face parte din esalonul formatiilor pe care le-am ascultat cu senzatia ca imi polizeaza maselele fara anestezie. Timisoreni sincronizati cu cele mai noi tendinte ale vremii, cei care au constituit diferitele formule ale formatiei au gravitat in jurul unui spiritus rector, ca sa zic asa: bateristul Gabriel Mafa, alias Negru. Incepand cu 1995, aproape in fiecare an gruparea a scos un album, a reluat un demo, a remasterizat o inregistrare, perfectionand sunetul sub aspect tehnic, imbunatatindu-si armonic si structural compozitiile, distiland lirica in asa fel incat stihul sa se potriveasca muzicii. Trebuie mentionata, si subliniata, remarcabila unitate stilistica a viziunii artistice, pe care Negura Bunget a construit-o in aproape doua decenii de activitate. Putine nume de la noi au reusit asa ceva. Mai toate piesele au versuri adecvate, fie in romana, fie in engleza, cu titluri in latina sau in „limba vechilor hrisoave“. Universul explorat este al legendelor intunecate, al mitologiei daco-romane, fara exagerari protocroniste ori fetisuri comerciale. Recentul disc Tau (2015, Prophecy Productions/Lupus Longue) ridica standardul profesional si impune o savanta sinteza black-metal & folclor. Cred ca e printre cele mai bune discuri de rock romanesc din ultimii ani.