Unele estimari mi se par chiar exagerat de optimiste, dar nu contest un demers stiintific, iar altele, desi in cifre absolute ar trebui sa ingrijoreze, la o analiza mai atenta, nu e cazul sa ne panicheze. 63% dintre romani nu merg la teatru, zice sondajul! Perfect explicabil, de vreme ce institutii de spectacole exista exclusiv in marile orase, resedintele de judet, turnee se fac foarte putine (din motive economice, in primul rand, dar si din comoditate), iar aproape jumatate din populatia Romaniei locuieste in mediul rural, unde, cu exceptia teatrelor pentru copii, nici o alta trupa stabila nu calca nici in ruptul capului. Cred ca Ministerul Culturii, daca ar dori sincer sa repare situatia, ar trebui sa lanseze un program national de deplasari si evenimente teatrale in mediile defavorizate cultural, finantat prioritar si cu directie. Publicul e o entitate care trebuie construita, formata, fidelizata, care cere timp, rabdare si strategii clare. Romania e, deocamdata, la primul pas: constatarea realitatii. Urmeaza ceilalti, cei mai grei!
Un alt aspect care mi se pare ca lipseste din barometru, or poate exista, dar inca nu a fost facut public, e nivelul de frecventabilitate a institutiilor teatrale, in cazul celor stabile, reflectat de numarul de spectactori, gradul de ocupare a salii, caci acesti indicatori arata in ce masura oferta se intalneste cu cererea.
Publicul adolescent trebuie construit
Un alt element interesant in privinta publicului de teatru, care merita analizat, este hiatusul care se produce intre varsta copilariei, cand pustimea se arata fascinata de lumea iluziei scenice, si perioada de tranzitie spre varstele maturitatii, in adolescenta, cand interesul pentru arta scenica paleste, evident. Majoritatea explicatiilor tin de psihologia specifica varstei. Tranzitia biologica si psihologica produsa intr-un interval temporal comprimat, perioada adolescentei, inclina balanta in favoarea altor preocupari si a altor specificitati, care nu favorizeaza mersul la teatru. La nivel european, mersul la teatru se claseaza abia pe pozitia a 14-a in indexul preferintelor adolescentilor. Sa fie vina teatrului? Sa fie vorba despre transformarile de care aminteam, despre furtuna hormonala si turbionul schimbarilor la care sunt supuse propriul corp, mintea si sufletul lor in egala masura? Postat, uneori aproape peste noapte, intre copilarie si maturitate, adolescentul prefera anturajul amicilor in locul timpului petrecut in familie, incearca sa se descopere, sa se inteleaga pe sine, sa priceapa lumea care incepe sa arate a fi altfel decat in urma cu doar cativa ani.
Teatrul pentru adolescenti a intrat in deceniile din urma in vizorul practicienilor, educatorilor si parintilor, grupuri care au inteles ca, desi e greu de definit clar, matematic, acest grup heterogen, cu varste ce merg de la 10 la 15-16 ani, cu multe specificitati, merita un tratament estetic special. O perioada a contradictiilor, carora fiecare ins le face fata diferit, adesea ireverentios in tipurile de raspuns social, uneori cu umor cinic, dar si cu melancolie, cu predispozitie la depresii, impune niste coduri specifice atat la nivelul scriiturii dramatice, cat si al creatiei, productiei si difuzarii. Exista deja cateva subspecii, care intaresc ideea: teatrul pentru intreaga familie e un tip de spectacol care poate interesa atat parintii, cat si copiii; teatrul pentru tineret e mai general, incluzand si adolescentii, dar extinzand plaja de adresabilitate si spre varste ale perioadei adulte. Teatrul pentru adolescenti s-a constituit si dezvoltat ca formula de nisa mai ales in spatiile francofone, Canada, Franta, Belgia, unde profesionistii teatrului s-au specializat in formule adecvate, iar cercetarea teoretica si dezbaterile sunt in voga. Ce este teatrul pentru adolescenti in cel mai vast inteles al sau? E un teatru care vorbeste despre azi si despre ei, care plaseaza puberul in centrul atentiei artistice. E un teatru dedicat, in care adolescentii sa se recunoasca pe ei insisi, un teatru care le ofera macar raspunsuri partiale la torentele de intrebari, adesea neexprimate, cu care trebuie sa se confrunte. Un spectacol reusit pentru adolescenti e unul care ii interpeleaza, care le atrage atentia.
Foarte deschisi la improvizatie, adolescentii prefera formulele participative, acelea in care sunt implicati, de aceea legatura artistilor cu grupurile tinta este foarte eficace. Aproape obligatorie. Ca subiecte abordabile, exista si varianta adaptarii unor opere clasice la spiritul prezentului lor (Desteptarea primaverii, Doamnei profesoare cu dragoste, Imparatul mustelor, ca sa exemplificam sumar), dar experienta indica faptul ca atunci cand tematica si tratarea problemelor se fac conform feedback-ului imediat al unui focus-grup, atasamentul e asigurat. Incurajarea unei scriituri dramatice specifice (de la tema, la stilistica, la mijloacele de expresie scenica) pentru a proba reactivitatea adolescentilor e cea mai buna strategie artistica. Ei trebuie sa fie personajele pe care le urmaresc in scena, atitudinile trebuie sa le fie cunoscute, sa se auda expresii din anturajul lor, muzica lor, dar mai ales sa-si descopere framantarile, altfel vor fi opaci si vor ocoli teatrul. Or, daca vin, vor vocifera sau vor parasi sala, intrucat politetea coventionala adulta le e straina. Publicul adolescent are nevoie de teatru bine facut, care sa il ajute in labirintul drumului uman spre maturitate. E un public care trebuie construit.