Noi nu stim mai mult decat stiu cei din carte, si aceasta, Cartea, se desfasoara de la sine, curgand spre un final cunoscut de toata lumea. Iar finalul nu e impus „de sus“, ci continut, amprentat in dinamica interna a intamplarilor, de la cele mai obisnuite la cele mai aiuritoare. Pluralul majestatii auctoriale insoteste deci cu o anume umilinta episoadele prin care trec eroii, venind cu un alt tip de focalizare: mai putin lamuritoare decat ne-am fi asteptat initial, mai mult aproximativa, intuitiva, imperfecta. „Ni-l putem inchipui“ pe cutare personaj facand cutare gest, „ne putem gandi“ ca el a spus atunci niste lucruri esentiale. Esenta vietii si a mortii din Sara nu mai sta in mainile Romancierului. Acestuia i-au ramas in schimb inchipuirea, amintirea, parafraza lor, puse intr-o sintaxa fragmentata: „Surase. Ne putem gandi ca: Toate aceste lucruri s-au intamplat atunci sau acum. O noapte calduta si linistea ii invaluiesc trupul grasuliu si mintea. Ganduri vagi ca niste mici betisoare plutesc prin aer. Se scoala, ia sfesnicul, lumanarile palpaie si fumega, asaza sfesnicul pe pervaz, inchide fereastra si, prin vitraliul ei, o lumina verzuie si nesfarsita il inconjoara, pielea lui alba devine usor cadaverica si spectrala, i se vad venele pulsand si dintii. Pare ca se gandeste la clipocitul apei intr-un mic vas si la aburii ce se ridica din el“.
Daca prezenta Ingerului este mai coagulata decat prestatia absenta, visatoare, cu ochii privind in gol, a barbatilor si femeilor din Sara, exista cateva reflexe ale intimitatii ce insotesc majoritatea aparitiilor acestora. A-l vedea pe varstnicul consilier Gross „cu dintii galbeni iesiti pe jumatate din alveole“, „fluturandu-si maxilarul“, consumandu-si ritualic terciul, „racaindu-si cu degetul cerul gurii“ si executand diferite serii onomatopeic-fiziologice (ghiortaieli, ragaieli) nu e din cale afara de placut. Fara exceptie, secventele de ingurgitare a solidelor si lichidelor au ceva involuntar animalic. Gurile se umplu de saliva la vederea mancarii aburinde sau a fructelor proaspete, fire subtiri se preling pe barbii dupa consum, o suvita de grasime porneste din orificiul bucal si se arata lumii inconjuratoare, ca un semn concret al viului. In Cimitirul Buna-Vestire, Arghezi face adevarate sarje moral-biologice cu asemenea detalii de ingurgitare si regurgitare, subliniind apasat animalicul degradat si depravat al unor oameni numai cu numele. Agopian, dimpotriva, procedeaza ca un poet al lucrurilor si gesturilor mici, la inceput stridente, apoi firesti prin repetitivitatea lor; si urmarite, asa zicand, in sucul si sosul lor omenesc. Berea buna si multa e acompaniata de ragaieli ce nu dezonoreaza, iar o bucata picuratoare de carne de porc lasa chiar si pe barbia sticloasei, spectralei Sara o suvita de linistitoare grasime…
De aici insa, la fel de firesc, se deschide si o trapa spre infernul domestic. Secventele diurne pot deveni, subit, infricosatoare, prin perceptiile amplificate ale personajelor. Puternicul Tobit se clatina dupa ce goleste o cana cu lapte, fiindca lichidul ramas pe peretii vasului se prelinge „intr-un alb cretos, inspaimantator“. Ioan Sachs de Harteneck, comite al natiunii sasesti si jude regal al orasului Sibiu, vede, au ralenti, cum pielita unei visine plesneste: „cateva scame albe se zbatura prin aer ca niste cili si orbecaind prin lumina si umbra, le vazu si o greata nespusa il cuprinse, galbenul si frica legii in care nu mai credea de mult“. Deasupra apei din ciubarul unde se spala micul Simon Talaba plutesc clabuci si jeg, iar „jegul poate fi asemuit cu niste pete de mucegai, clabucii sunt albi si din cand in cand pocnesc, improscand cu stropi fini dusumeaua“. Ca nu e vorba de amanunte oarecare, ci de niste detalii cu sens (de semn plus ori semn minus), se poate observa si din compararea paginilor in care doctorul Hübner e gazda unor vizitatori din notabilitatile orasului. Scena intai, cu comitele si cu primarul, este a unui pranz rafinat si gratios ca un menuet. Felurile de mancare si bauturile apar si dispar gradat-moderat, efectele sunt atent preparate, iar stomacurilor pline ale musafirilor ceremoniosi li se aduce – cu indemanare de vrajitor – usurare prin alcooluri bine plasate. Scena a doua, din finalul apasator al romanului, este la antipod: vizita invingatorilor din sangeroasa lupta politica, Koork Grell si Eberhard Kinder, apare ca monstruoasa la modul kafkian. Berea curge dintr-un butoi pe covorul din cabinetul doctorului, facand o baltoaca in dreptul pupitrului. Dupa ce distruge cu picioarele astrolabul lui Hübner, Kinder inchina cana cu bere „pentru moartea astora!“ si se imbata rapid. La fel de ticalosul, dar mai lucidul Grell, icnind, varsa tot ce bause; dupa care, luand cana de jos, din baltoaca de bere, o umple din nou si inchina la randul sau: „Tot ce a fost a fost o minciuna!“. Si, zbierand, rastoarna berea pe covor: „Iata burta mea!“.
Dupa numai o pagina, acest roman uimitor se incheie. Nu insa si interpretarea lui.