istoria agitata a Europei in prima parte a secolului XX si despre felul in care fictiunea scrie istoria, despre falsificari, ezitari, tradari. Construit in vignete, HHhH al lui Laurent Binet avanseaza accidentat, „bucatile“ de fictiune fiind mereu dublate de chestionarea modului de lucru al fictiunii cu materialul istoric: cum scrii cand folosesti personaje care au existat in realitate, cum verifici realitatea, cum livrezi adevarul, unde-l cauti etc. HHhH (urmeaza sa apara la Editura Corint, sub titlul Operatiunea Anthropoid) e, de fapt, un roman care pune sub semnul intrebarii capacitatea romanului-monolit de a cuprinde fara rest Istoria. Intr-o pauza de lectura, am dat peste un articol din „Vox“, in care Kelsey McKinney inventariaza 30 de reluari ale afirmatiei „Romanul e mort“ de-a lungul secolului XX: 1902, Jules Verne (romanele nu vor mai exista peste 50 sau 100 de ani, ele vor fi inlocuite de ziare); 1925, Ortega y Gasset; 1930, Walter Benjamin; 1946, Lionel Trilling; 1954, Harold Nicolson; 1955, Normal Mailer; 1957, Ortega y Gasset loveste din nou; 1958, Ludwig Marcuse; 1965, Frank Kermode („Soarta speciala a romanului, considerat a fi un gen, e sa moara mereu; iar motivul principal pentru aceasta e ca cei mai inteligenti autori si cititori sunt mereu constienti de prapastia absurda care se casca intre lumea asa cum pare sa fie si lumea propusa in romane“), 1966, Louis D. Rubin; 1969, Ronald Sukenick; 1977, Raymond Federman („Romanul a murit, dar nu pentru ca nu s-ar mai scrie romane bune, ci pentru ca romanele bune nu mai sunt citite, luate in considerare, acceptate si publicate de asa-zisele «mari» edituri comerciale“); 1978, Michael Krasney; 1980, Leslie A. Fielder; 1992, Robert Coover si William Grimes etc. etc. etc. – nemaipomenindu-i aici pe Zadie Smith, Will Self, Philip Roth si un cont de Twitter (Is the novel dead?) dedicat starii romanului, unde am gasit urmatorul banc: „Un roman si o nuvela intra intr-un bar. Barmanul intreaba: – Cine-i tipul nou? Romanul raspunde: E o poveste lunga“.
