Castelul lui Kafka m-a lasat in ceata, iar Sub pecetea tainei, romanul lui Mateiu, m-a facut sa visez la cateva continuari. Doi dintre devotatii sai, Radu Albala si Alexandru George, au inchipuit, fiecare in parte, finaluri ale manuscrisului, dupa ce au cercetat notele autorului. Dar asta nu schimba cu nimic misterul romanului si intrebarea cum l-ar fi dus Mateiu pana la capat.
Lucrurile sunt si mai complicate la Saramago, in al carui roman neterminat am vazut mai ales un ramasag cu moartea.
De-abia publicase Cain, se stia bolnav de leucemie, avea peste 85 de ani si totusi Saramago noteaza pe laptop: „E posibil, cine stie, sa fiu in stare sa mai scriu o carte“. Omul ale carui carti provocasera scandaluri si starnisera reactiile indignate ale Bisericii Catolice, ale Fondului Monetar International si ale unuia dintre guvernele portugheze crede ca, in ciuda varstei si a bolii, ar mai avea timp pentru o carte. Motivul romanului tine, sunt convins, de felul in care Saramago se gandea la moarte. Cum nu credea in Dumnezeu, n-avea cui sa se roage.
Pentru un ateu moartea seamana cu o bomba care are un singur destinatar. Saramago si-a inceput romanul pornind de la un episod personal de falsa memorie. Credea ca citise in Speranta lui Malraux textul unui bilet, „Aceasta bomba nu va exploda!“, despre razboiul civil din Spania. Dupa ce s-a convins ca biletelul varat intr-o bomba nu exista nici in romanul lui Malraux, nici la Hemingway, Saramago se multumeste cu o trimitere facuta de Malraux in Speranta la muncitorii unei fabrici de armament din Milano, condamnati la moarte pentru sabotaj. Intr-o carte de fictiune, autorul poate sa nu-si faca prea multe griji asupra acuratetii documentarii sale. Saramago insa are o scrupulozitate speciala in aceasta privinta din cauza ca se obisnuise ca fictiunile sale, care au scandalizat mari institutii, sa n-aiba fisura pe partea documentara, astfel incat sa nu poata fi acuzat ca porneste de la false premise. In acest ultim roman, insa, cred ca mai era ceva.
Saramago avea nevoie el insusi sa fie sigur de fundamentul Halebardelor sale, fiindca aici nu mai incerca sa demonstreze ceva care i-ar fi putut aduce vreo afurisenie sau acuzatii ca pune la indoiala cine stie ce institutii respectabile ale lumii, dar trebuia sa se convinga de adevarul punctului de plecare al cartii la care scria, cu nadejdea ca asta avea sa-i aduca vitalitatea pentru a duce pana la capat romanul.
Cand citesti Halebarde, halebarde nu-ti vine sa crezi ca Saramago s-a putut impiedica in asemenea detalii, de vreme ce, oricum, inventeaza o fabrica portugheza de armament si un umil personaj care patrunde in arhivele ei. Batranul romancier portughez isi imaginase insa ceva esential pentru personajul sau. Acesta trebuia sa vada un film despre razboiul civil din Spania, iar apoi sa citeasca romanul de la care pornise filmul, ca sa se revolte ca intr-o fabrica de armament, cum e cea la care lucreaza, muncitorii isi pot permite sa saboteze productia. Acest amanunt e esential pentru ceea ce urmeaza sa i se intample lui artur paz semedo si pentru bunul mers inainte al romanului. semedo e revoltat de ceea ce citeste, dar daca n-ar fi aceasta revolta n-ar cauta-o pe sotia sa, pacifista Felicia, care l-a parasit, s-o intrebe daca i-a placut filmul si apoi sa se lase corupt de ea, din slabiciune amoroasa, pentru a cerceta arhivele venerabilei fabrici, ca sa-i descopere secretele murdare din anii ’30.
Atat cat e scris, romanul te trimite la un Saramago care nu face economie la umor, dar care are grija sa nu-si sarjeze personajele, tratandu-le intr-o cheie simulat realista, asa cum face si in Cain sau in Calatoria elefantului. Acum, insa, Saramago pare mai interesat de ceea ce se intampla cu slabiciunile protagonistului sau, functionarul semedo, decat cu marele tablou, in care semedo nu exista nici macar in calitate de virgula. Nu intru aici in amanuntele romanului si cu atat mai putin in notele pe care le-a lasat Saramago despre ceea ce voia sa scrie, dar celor care vor citi prefata cartii le-as atrage atentia ca un romancier isi poate inchipui, pe parcurs, cum va suna ultima propozitie a cartii sale, dar ca nu e obligatoriu ca aceasta ultima propozitie din capul sau sa coincida cu ultima propozitie a romanului la care scrie.
Doi autori, italianul Roberto Saviano si romanul Filip Florian, au intrat in jocul continuarii romanului pe care Saramago n-a apucat sa-l termine. De fapt, nici unul n-a dus romanul mai departe. Amandoi au folosit acest pretext pentru a scrie doua proze scurte, pornind de la protagonistul romanului din care Saramago n-a apucat sa scrie decat primele capitole. Saviano scrie un final cu mai multe posibilitati reprezentate de tot atatea personaje, care nu sunt artur paz semedo, dar ar fi putut fi, si, ca fapt divers, Saviano nu-si ingaduie sa preia de la Saramago regula numelor proprii scrise cu litere mici. Pentru el, artur paz semedo nu poate fi scris astfel decat de Saramago.
Aceeasi reverenta i-o face lui Saramago si Filip Florian, dar pornind dintr-o cu totul alta directie, a unei povestiri in care semedo e personajul visat, amintit de autorul textului, care trece printr-o aventura spitaliceasca. Rezulta de aici un final misterios, de care nu poate fi intrebat decat Saramago insusi, ceea ce mi se pare mai interesant decat daca cei doi prozatori s-ar fi apucat sa duca la bun sfarsit romanul portughezului. Desi amandoi ar fi avut cum sa duca romanul mai departe, in spiritul lui Saramago si chiar in litera insemnarilor lui despre ceea ce urma sa scrie, si unul, si celalalt au inteles ca pariul de a scrie continuarea romanului altcuiva nu e decat o zadarnicie. Fiindca, oricat de talentat ai fi, niciodata nu te vei putea substitui adevaratului autor.
Atat cat e, ultimul roman al lui Saramago nu numai ca e de citit, dar daca te gandesti si la imprejurarile extreme in care a fost scris. Ceea ce conteaza nu e ca n-a fost terminat, ci ca pornind de la pariul sau cu moartea care il pandea, Saramago i-a smuls cateva zeci de pagini, chiar daca a pierdut pariul sperantei sale ca bomba mortii nu va exploda langa el.
José Saramago, Halebarde, halebarde, traducere de Simina Popa, Cerasela Barbone, Corina Nutu, cu texte de Roberto Saviano si Filip Florian, Editura Polirom, 2014
Galerie foto
