– Fragment –
Asadar, poetfolio.com – rodul unei preaincinse, dar sincere pasiuni, cu a sa pagina de start tintuita inca in laptopul meu, ca ecografia unui bebelus nascut mort lipita pe usa frigiderului. Daca inchid ochii, inca mai pot vedea acea frumoasa pagina beta: un fragment plin de umor despre revenirea in forta a actiunilor companiilor tehnologice, scris ca o povestire horror („Noaptea tehnologiilor vii“), amintiri despre investitiile absolut mediocre ale unei femei care finantase numai companii socialmente progresiste („Cum redefinesti o investitie BUNA“), o mana de poezioare de afaceri istete, cu rima, jos, in partea dreapta, si – preferatul meu – un vesel poem eroic despre primii pasi in economisirea de bani pentru studiile copiilor („Balada unui plan 529“).
Insa chiar si cu aceasta explicatie absolut rezonabila si cu pagina de start perfecta, simt in continuare nevoia sa?mi apar ideea, urmarind rateurile sinaptice care au dus la aparitia ei. Ma gandisem in felul urmator: (a) oamenii nu prea mai citesc poezie; (b) mie imi place poezia – sau cel putin imi placea in facultate; (c) nu sunt sigur ca inteleg poezia pe care o citesc in revistele de?acum, parca?i intr?o alta limba, fara vreo legatura cu Keats, Stevens si Neruda din studentia mea; (d) aceasta poezie noua pare sa?si aiba radacinile in limbajul abstract si are prea putine legaturi cu lumea reala; (e) mi?am petrecut o mare parte din viata scriind, ca jurnalist, despre lumea reala, mai intai pentru o mica revista de economie, apoi pentru ziarul local; (f) in tot acel timp am remarcat ca stilul jurnalistic financiar este cel mai arid, mai lipsit de imaginatie si mai plictisitor stil din lume; (g) la un moment dat mi?am dorit sa fiu poet; (h) e mai mare pacatul ca oamenii nu citesc poezie; ar trebui sa o faca; (i) inceputul varstei mijlocii e o faza atat de infioratoare, ca ma trezesc constant dorindu?mi sa fiu din nou versiunea mea mai tanara; (j) probabil ca poezia fiscala e contopirea perfecta intre suprasolicitata si analitica emisfera stanga a creierului meu, constant generatoare de liste, si aparent ignorata emisfera dreapta, cea creativa.
Concluzie: de?acum va trebui sa renunt la slujba si sa periclitez viitorul familiei mele ca sa?mi pot urma visul tineresc de a scrie stiri si ponturi legate de actiuni in versuri plictisitoare si amatoricesti.
Chestia care m?a urcat cu totul in barca a fost insa povestea despre tipa aia care mostenise o avere colosala si care a donat o parte imensa din ea pentru dezvoltarea poeziei. I?am expediat o cerere de finantare si un plan de afaceri si am fost socat cand am primit niste fonduri (desi, cum mi?am dat seama la final, mult mai putine decat as fi avut nevoie). Ori de cate ori povesteam cuiva planul meu, oamenii zambeau, si presupun ca le?am interpretat gresit perplexitatea drept entuziasm. Am cumparat doua computere noi, am angajat un informatician specialist in publicitate care sa ma ajute sa fac website?ul si sa vand spatii pentru reclame, am inchiriat un birouas si… ce dracu’, atunci cand primesti o finantare, oamenii iti zambesc, iar costurile de pornire ale afacerii sunt minime, nu?ti prea mai ramane altceva de facut decat sa mergi mai departe. Asa ca mi?am dat demisia, mi?am construit site?ul, tocand rapid minuscula finantare primita, mi?am golit conturile de economii, am intrat in datorii, m?am impotmolit, m?am zvarcolit sase luni, iar apoi m?a apucat groaza, caci mi?am dat seama in ultima clipa, cu cateva zile inainte de momentul cand trebuia sa ne lansam, ca nimeni si pentru nimic in lume n?ar folosi internetul sa citeasca poezii despre…
— Dan Fouts, zice tatal meu, fiindca ne uitam impreuna pe SportsCenter la rezumatele din fotbal, asa cum facem in fiecare seara dupa cina. Avea cea mai buna aruncare. Stii, avea barba.
— Da, zic eu.
Tata aduce mereu vorba despre acest Dan Fouts, fostul mijlocas ofensiv cu barba.
— Habar n?am cum putea sa joace cu barba aia.
Tata se incrunta mereu cand se uita la televizor, de parca ar fi un judecator nemultumit de avocatii din sala lui de judecata.
— Hmm.
— Probabil ca il cam manca.
— Zici?
— Fii sigur. ?tii cine mai arunca bine?
De sus se aude zgomotul tastaturii, tacanitul ritmic al tastelor de plastic. Lisa e din nou la computer si, fara indoiala, ii spune lui Chuck cat de mult viseaza la mangaierile lui…
— Joe Willie Namath. Pana sa?si futa genunchii, continua tata, clatinand din cap. Zici ca o zvarlea cu prastia. Maynard, Sauer, Boozer, Snell. Strasnica echipa. Ultima mare echipa.
Ultima mare echipa de fotbal a fost in 1968… Nu zic decat:
— Mda.
Aud pasi pe scari si intorc capul. Lisa s?a schimbat in pantalonii de yoga si strange in maini teancul macabru de facturi si extrase de cont de pe dulapul meu.
Asadar, e timpul pentru descinderea noastra lunara in lumea finantelor… iaras. Ma ridic si o urmez in bucatarie, unde insiram facturile si extrasele de cont, iar eu ii fac un scurt rezumat al necazurilor noastre (scutind?o de cele mai hidoase amanunte). Se vede pe fata ei ca banuieste ca stam chiar mai rau decat las eu sa se inteleaga. Ca sa ma apar, singurul lucru pe care il omit este iminenta unora dintre aceste necazuri. De exemplu, Lisa stie ca suntem mult in urma cu plata ipotecii. Ce nu simt eu nevoia sa?i arat este scrisoarea care ne ameninta cu evacuarea in cazul in care nu ne prezentam cu rata amanata de 31.200 de dolari saptamana viitoare.
Ma gandesc la mine ca la un oncolog bland, care ii prescrie pacientului sau un tratament dur, fara sa?l mai ingrijoreze si cu pronosticurile pe termen lung. ?i totusi, chiar si in lipsa celor mai infricosatoare amanunte, Lisa e de acord cu majoritatea masurilor draconice pe care le?am stabilit impreuna de Richard: lichidarea fondurilor noastre de pensii, obtinerea unei alte perioade de gratie pentru plata ipotecii (perioada in care imi voi gasi de lucru, jur), vanzarea masinii mele, ca sa scapam de obligatia ratelor la ea, insumarea celorlalte datorii intr?un singur imprumut, pe care?l vom plati pas cu pas dupa aceea, plata asigurarilor de sanatate doar pentru copii si renuntarea la absolut toate extravagantele (telefoane mobile, restaurante, vacante, cadouri de Craciun). Exista insa o masura evidenta cu care mintea ei nu poate fi nicidecum de acord :
— Scoala publica?
Se zgaieste din nou la extrasul nostru de cont.
— Am ajuns deja in punctul ala ?
— ?Stiu, zic eu.
Si zau ca stiu. Acum patru ani abia ce ne mutaseram in cartierul asta – cand ne?am cumparat in sfarsit casa cea mare si veche pe care ne?o doriseram – si am trecut pe langa scoala generala din cartier zambind, asa cum fac de fiecare data cand trec pe langa o scoala. Am vazut patru baieti de opt sau, poate, noua ani retragandu?se dinspre locul de joaca spre un gard marginit de copaci si m?am gandit, scoala asta nu e atat de rea pe cat ne?a prezentat?o agentul imobiliar (nouazeci si doi la suta dintre copii cu pranzul subventionat total sau partial de stat, zisese el, iar liberalului din mine ii sarise mustarul la auzul stanjenitoarei ecuatii sugerate de el: saracie a scoala proasta).
CARTEA
Matt Prior este un jurnalist economic doborat de marea criza din anii 2000, dupa o dubioasa investitie intr-un site propriu de poezie si analiza financiara. Ramas fara slujba, fara bani si cu o ipoteca pe care n-o mai poate plati, risca sa fie evacuat din locuinta. Mai mult, Matt banuieste ca sotia il insala cu fostul ei prieten din scoala. Dar, cand totul pare sa se indrepte spre un dezastru, fostul jurnalist descopera o oportunitate nu tocmai legala de a face bani: comertul cu marijuana. Cu un umor savuros si o ironie muscatoare, Jess Walter desfasoara in romanul sau o galerie de personaje contemporane absurde si vag grotesti: un avocat ce incheie contracte standard pentru vinzarea de droguri, un director de ziare incompetent si arogant, niste cultivatori de marijuana natingi, ba chiar induiosatori. Ironia si satira nu exclud insa tusele calde, ce umanizeaza personajele lui Walter, fiinte dezorientate prinse in vartejul unei lumi ce si-a pierdut reperele.
AUTORUL
Jess Walter (n. 1965) este unul dintre autorii prestigiosi ai noii generatii de prozatori americani. A debutat in 2001 cu romanul Over Tumbled Grazed, urmat de The Land of the Blind (2003), Citizen Vince (2005), The Zero (2006), The Financial Lives of the Poets (2009) si Beautiful Ruins (2012; Frumoasele ruine, Polirom, 2014). In 2009 romanul The Financial Lives of the Poets (Viata financiara a poetilor) a fost inclus printre cele mai bune carti ale anului de „Time“, „The Washington Post“, „Los Angeles Times“. Urmatorul sau roman, Frumoasele ruine, s-a bucurat de acelasi succes si a ajuns, printre altele, pe prima pozitie in topul „The New York Times“.