Nu o citisem pe Françoise Sagan pana acum si, profitand de neatentia anturajului meu, am putut sa traiesc aproape treizeci si doi de ani fara sa-si dea nimeni seama ca habar n-aveam ce vorbesc atunci cand spuneam „Bonjour, tristesse!“.
Apoi m-am intalnit cu Va place Brahms? si am fost cucerit. Ce cocktail exploziv! Sagan mi-a amintit de Proust si de Capote si de Salinger, si nu exagerez. Aceasta femeie, neindoielnic atinsa de aripa geniului, a murit in 2004, la saizeci si noua de ani, dupa o viata marcata de excese, de scandaluri si de singuratate. La moartea ei, un intelept a remarcat ca disparitia a trecut scandalizand-o doar pe raposata. Inteleptul stia ce remarca.
Va place Brahms? surprinde o femeie, Paule, la o bifurcatie, asa cum ajung femeile la aproape patruzeci de ani. E nefericita, dar cumva neimpacata cu imposibilitatea fericirii, in relatia cu batranul Roger. Atunci se intampla Simon, scandalos de tanar si de frumos, promitator ca un taram al fagaduintei. Simon o va iubi, o va iubi cu patima, inconstient, ca oricare imberb. Si ce credeti ca va alege Paule? Da, exact: va face o alegere neintemeiata pe ratiune, ascunzandu-se indaratul inimii. Asa a simtit, na.
Dar pana la acel sfarsit previzibil si insuportabil, cartea lui Françoise Sagan este o incantare, o calatorie spectaculoasa in anxietatea si nadejdea unei tinere care, intr-o zi, constata deodata ca timpul este cel mai puternic adversar al sau. Se insela tanara: ea insasi era adversarul, dar nu e momentul acum sa ne adancim in paradoxuri.
Ce ramane din aceasta lectura este sentimentul ca aceasta poveste nu putea fi scrisa decat asa. De cand am mic-dejunat la Tiffany’s cu Truman n-am mai trait atat de puternic acest sentiment: fiecare fraza este la locul ei in poveste, fiecare cuvant este la locul lui in fraza.
Françoise Sagan nu credea ca arta imita viata, ci dimpotriva avea in vedere formalismul artei, mult prea saraca in posibilitati in fata infinitului din realitate. E un semn categoric de intelepciune. Dar – se resemna scriitoarea – ceva tot putem face: putem crea un adevar, un adevar senzorial, pentru un personaj, putem ajunge la adevaratul sentiment al unui personaj. Iar in aceasta creatie, indraznesc sa fiu radical, Françoise Sagan atinge o bolta.
Poate ca ati vazut deja filmul si nu va mai intereseaza cartea. Poate ca v-ati imbatat cu Ingrid Bergman (nu va judec, e de inteles!), cu Anthony Perkins si Yves Montand. Ati gresi, ati gresi ignorand-o. Sunt lucruri pe care cinematograful nu le poate, sunt lucruri aflate in destinul literaturii.
Caci: ce minunate sunt trairile indragostitului Simon!, ce cantec de sirena abate asupra sa Paule, cand ii cauta privirile ca un far, ca sa-si lumineze cu ele frumusetea la fiecare minut.
Caci: ce cumplita dezvaluire ne face Françoise Sagan cand ne arata la ce se gandeste o femeie aflata pe marginea unui deznodamant: ca barbatul pe care il iubeste nu stie sa manance corect un grepfrut, ca nu a stiut niciodata sa manance corect un grepfrut!
Caci: cum sa joci, chiar si Ingrid Bergman fiind, aceste cuvinte care isi ating absolutul doar pe hartie: „Se simtea ametita de tristete“. Dar Paule n-a fost doar ametita de tristete, ea s-a lasat si cuprinsa, devorata de fericirea care, din cand in cand, insoteste iubirea. Da, chiar si iubirea care – din capriciu sau din lipsa de discernamant – nu dureaza.