Acum cateva saptamani o prietena din Timisoara a fost lovita de un taxi pe trecerea de pietoni. Era pe bicicleta, pe pista de biciclete, si povestea ca a vazut cum se apropie taximetrul, dar nu i-a venit sa creada ca nu o sa opreasca. N-a oprit. A lovit-o, a trantit-o jos, a incetinit dupa trecerea de pietoni si s-a uitat in urma, iar cand a vazut-o ca se ridica, a demarat si-a disparut. In spaima si usurarea ca a scapat, fata nici n-a apucat sa-i ia numarul. Alta scena normala. Nici nu m-am mai mirat cand am auzit. M-am revoltat, dar nu m-am mirat: se intampla in fiecare zi, peste tot.
Desi nu chiar peste tot. Intr-una din primele zile petrecute in Elvetia iesisem si eu sa casc gura prin targul Zug (altfel, unul din cele mai prospere orase de aici) si ma tot opream sa ma uit in stanga si in dreapta. La un moment dat, cand cobor privirea de la un turn medieval, vad pe sosea, aproape de mine, o masina care statea. In urma ei a mai oprit una si o a treia a incetinit din spate. Cum veneam din Romania, nu pricepeam care-i problema lor. Apoi m-am uitat mai bine si mi-am amintit. Mai patisem asta si altadata, in Viena: cum umblam asa, teleleu, ma oprisem in dreptul unei treceri de pietoni. Soferul ma vazuse si, fara sa se intrebe daca vreau sau nu sa trec, oprise reflex, fiindca asa e legea. Acum, in Zug, am prins privirea soferului din masina si mi-a fost rusine sa fac altceva decat astepta, asa ca am trecut strada, multumindu-i cu un gest din cap. Si dupa aceea, mai incolo, la alta zebra, am trecut inapoi.
Intre timp, plimbandu-ma pe strazile din oras, am inceput sa ma uit si la felul cum sunt parcate masinile. Un expat pe care l-am cunoscut aici mi-a explicat ca locurile de parcare sunt o problema uriasa, fiindca pe strazile stramte din Zug nu se pot inghesui prea multe masini. Locurile de parcare legale sunt marcate cu vopsea si masinile se incadreaza frumos in dreptunghiul alb desenat pe asfalt. Chiar si acolo unde trotuarele sunt late de cate patru-cinci metri, nici o masina nu urca pe ele. O singura data am vazut un Mercedes mare, negru, asezat frumos pe un trotuar. Nu bloca circulatia pietonilor – de la masina pana la zidul primei case ramasesera vreo trei metri –, dar tot m-am mirat. Cand m-am apropiat mai tare, am vazut insa sub stergatorul de parbriz al masinii un proces-verbal al politiei locale.
E greu sa-ti dai seama cat de primitiva e societatea romaneasca atunci cand traiesti in mijlocul ei si te chinui sa ii faci fata. Ai nevoie de putina distanta, de un pic de detasare, ca s-o poti privi si judeca. Acum, la vreo luna si vreo mie de kilometri distanta de casa, mi se pare ca vad mai bine. Romania nu e o tara a legii. N-a fost niciodata. Raporturile intre oameni sunt dintotdeauna raporturi de putere, iar un om cu masina e, teoretic, mai puternic decat un pieton sau un biciclist – pentru ca il poate calca pe cap acolo unde il prinde. Asta e tot. E morala celui mai tare, aceea din manele. Pe forumurile romanesti, la discutiile despre soferi si pietoni, intalnesc adesea, in diverse variante, ideea veche si sanatoasa ca mai bine te feresti, altfel „mori cu legea in mana“. Fiindca asa se moare in Romania, un teritoriu razlet, care s-a tarat in secolul XXI cu mentalitatea de pe vremea stapanirii turcesti. Si asa o sa mearga si mai departe.