Regizorul Tomi Janeži? a lucrat productia in 2012, iar intentiile sale estetice au urmarit deconstructia teatrala, pulverizarea creativa a textului clasic intr-o lectura scenica neasteptata. Foarte puternica, cu o energie care te secatuieste ca privitor – la fiecare antract, trei la numar, ti se ofera ceai si biscuiti –, dar te si reincarca. Eram in stare sa revin si a doua zi, la o noua reprezentatie, daca in program n-ar fi fost un spectacol de dans care ma interesa in egala masura.
Fireste, va veti intreba „Dumnezeule, Pescarusul, atatea ore?“. Tomi Janeži? a facut un adevarat eseu scenic despre arta teatrala, despre continua dinamica nou-vechi, modern-traditional, tanar-batran. Tocmai despre asta vorbeste piesa lui Cehov, despre puterea teatrului, a oricarei arte de a se reinnoi perpetuu, de a-si gasi resurse regenerative in sine insasi. Spectacolul Nationalului din Novi Sad este rezultatul a aproape un an si jumatate de elaborare in echipa, sub leadership-ul ferm al regizorului, timp in care Tomi Janeži?, 14 actori si alti experti in dramaturgie, scenografie, muzica, sound design, video design au intors capodopera cehoviana pe toate fetele si au remodelat-o, recitind-o in pliurile sale, sondand in propriile biografii si experiente artistice, plomband cu elemente autoreferentiale povestile Arkadinei, Ninei, ale lui Treplev, Trigorin, ale acestui caré uman complicat si a ceea ce pot insemna jocul actoricesc si arta teatrala.
Pescarusul lui Janeži? e o incursiune in cotloanele teatrului, teatru in teatru, e o repetitie in progress, un ghid de utilizare a teatrului. Regizorul este prezent la fiecare spectacol, aici, nedeplasandu-se din, se pare, motive de sanatate, locul i-a fost tinut de interpretul lui Trigorin, care segmenteaza, opreste reprezentatia pentru a le da indicatii interpretilor si a oferi scurte explicatii publicului. Actorii stau in mijlocul unui careu desenat de asezarea publicului, iar primul rand din fiecare sector e compus din scaune de decor, pe unele dintre ele stand interpretii. Toata lumea e acolo impreuna! Cehov e folosit acum pentru materializarea invizibilului, pentru relevarea esentei teatrului. Primul act e o introducere ampla in noul sistem propus. Ce alta modalitate mai potrivita de a vorbi cuiva despre arta decat aratandu-i pe indelete, din interior, ce inseamna arta? Nu exista distinct scena si sala, nici linii de demarcatie, actorii te privesc in ochi, ii vezi ca joaca, dar te iau si pe tine cu ei, nedandu-ti totul, lasandu-ti placerea de a-ti imagina. Teatrul e zona privitului prin excelenta, dar si a meditatului la ceea ce ai in fata ochilor! Reprezentatia debuteaza asa cum incepe lucrul la orice nou spectacol, lectura la masa, distributia e cu textele in mana, cineva citeste didascaliile, regizorul da lamuriri, unii joaca, altii comenteaza, toti sunt in civil, la fel ca tine, spectatorul. „Privirea“ ajunge si in culisele administrative, regizorul tehnic apare cu un referat prin care informeaza conducerea ca, satul de excesele regizorului, care si-a facut un obicei din a rupe la fiecare sesiune de lucru cate un scaun dand cu el de pamant, refuza sa mai faca asa ceva! Decorul e minimalist, lasa loc sugestiei, actorii ies din roluri, dezvolta prin improvizatie intre limite trasate regizoral, li se adreseaza direct spectatorilor, ca o ironie la un anumit tip de actorie, aceea a iluziei perfecte nascuta dincolo de „al patrulea perete“. Sunt si inserturi de limbaj interior, referinte la o fotografie de epoca de la primele repetitii cu Pescarusul, la Teatrul de Arta al lui Stanislavski, unde Treplev era interpretat de Meyerhold, fotografie din care, dupa caderea in dizgratiile regimului comunist, autorul biomecanicii fusese sters, sunt introduse si cateva fragmente cenzurate de sovietici in 1898. E un spectacol de poetica teatrala in actu.
Pescarusul sarbilor tinde spre un grad zero al teatralitatii, in care liniile de demarcatie dintre scena si sala sunt sterse, in care frontierele teatrului se extind, cuprinzand si culisele, sala, foyerul, lumea intreaga. In actul al doilea, actorii poarta costume de epoca, vorbitul e si din off, sunt proiectii video pe ecrane semitransparente uriase, vocea se detaseaza de interpreti, corporalitatea, teatrul fizic trec in prim-plan, totul intr-un crescendo accelerat. Actorii se afla in spatiul de joc aproape tot timpul, de unde senzatia de psihodrama, de interventie dramaturgica, actiunile se multiplica, devin difuze, cineva spune „Asta nu e Cehov“, eu zic „E Cehov!“. In actul al III-lea, spectatorii sunt relocati in fotoliile din sala, cele traditionale, iar perspectiva oferita e a culiselor. Tot ce se joaca e dincolo de „al patrulea perete“, nu se vede, dar se aude, delegarea vocala, desprinderea vocii de posesorul ei, a actorului de rol fiind acum principale mijloace de expresie. Si actorii sunt, intr-un fel, „spectatori“, privind catre zona publicului, mancand tacticosi felii de tort, asistand la drama personajelor. In ultimul act, se revine la configuratia initiala si totul se joaca la lumina discreta a lumanarilor. Aproape de final, cand ai senzatia ca nu mai poti, regizorul livreaza un filmulet in care a dezvoltat discutia, nepetrecuta, dintre Nina si Treplev, in forma unor incercari succesive, de repetitie de a construi fictional momentul.
Pescarusul lui Tomi Janeži? de la Teatrul National Novi Sad abordeaza tema artei deconstruind programat, inteligent masinaria teatrala pentru a o arata pe bucati publicului, cu intentia de a o cunoaste mai bine. In cele sase ore si jumatate totul e reasamblat intr-o forma noua, sub ochii privitorilor, semn ca explorarea interogativa e esenta profunda a oricarei arte.