(despre care se admite ca e buna) despre o carte nu ar trece mai departe, dincolo de contextul publicistic al primei sale ocurente. Ea e importanta atunci, in momentul cald al aparitiei operei literare; nu si mai tarziu, cand intra in scena interpretii, criticii de a doua instanta, autorii de studii si istoricii literari. Prin urmare, cronicile n-ar trebui stranse in volume fiindca, oricat de bune ar fi, ele nu au durata lunga a unui studiu, a unui eseu, a unei monografii, a unei sinteze.
Dar unde va merge istoricul literar al unei epoci pentru a vedea ce s-a scris prima data despre cartea unui autor care-l intereseaza? Din moment ce cronicarul scrie primul despre o carte, deduc ca istoricul i se va adresa. Unde anume? Va merge la biblioteca si va parcurge revista in care a aparut cronica respectiva. El va urmari, asadar, exact „efemerida“ prin care s-a sustinut pentru prima oara un punct de vedere asupra unei opere, ulterior, mult comentate.
Ar fi sa deducem ca „efemerida“ este complet neimportanta – sub raportul cercetarii ulterioare – intr-un volum, dar ea poate fi extrem de importanta in numarul de revista in care a fost publicata. Daca ar fi asa, elogiul adus cronicii literare de catre cei ce vorbesc despre efemeritatea ei este si mai mare. Daca o cronica este atat de relevanta intr-un anumit context, iar ulterior ea nu mai trebuie reluata si organizata in volum, rezulta ca, pentru fixarea din interior a contextului, cronica din revista devine decisiva. Istoricul literar lucreaza, prin definitie, nu numai cu texte literare, ci si cu contexte. Ca sa-si contureze contextul, el crediteaza si valorizeaza implicit ori explicit cronica „efemerida“. Iar daca, dimpotriva, il intereseaza numai ceea ce depaseste circumstanta si contextul, valoarea de diferentiere prin care opera rezista (si pe care cronicarul, pentru prima data, o recepteaza), cronica literara iarasi nu se mai arata efemera. Astfel, observatii si intuitii ale unor cronicari anteriori pot fi verificate si valorificate de catre exegeti ulteriori.
Cronica nu este deci efemera, ci de doua ori rezistenta: o data, prin insurubarea decisiva in contextul socio-cultural in care a fost scrisa; iar apoi, prin relevanta ei critica, necontextuala si verificabila in orice alt context.
A doua prejudecata in legatura cu cronica literara se leaga de „usurinta“ noastra de a o scrie – ori, din contra, de a renunta la ea. Cultura romana moderna geme de recenzenti, dar numara relativ putini cronicari. Orice publicatie vom deschide, vom intalni o sumedenie de nume ce comenteaza cartile care apar. As spune ca e o nestavilita pasiune pentru literatura, dar mai ales pentru comentarea ei in conditia de „efemerida“ a evaluarii la cald. Insa usurinta aceasta a comentariului nu se intinde pe un interval mai lung. Cand comentatorul gaseste o activitate mai rentabila, el se reorienteaza si se reprofileaza: merge catre un ziar, catre o televiziune, catre o bursa, catre o functie, catre un post, catre o ambasada… Cronica literara ar fi, atunci, nu atat o treapta catre altceva (sa spunem, catre istoria literara), cat un substitut pentru ceva ce, deocamdata, nu putem face. Cronica este vazuta ca o activitate de vizibilitate ce iti asigura ascensiunea intr-un alt domeniu.
„Usurinta“ cu care scrii cronici, pentru a renunta la aceasta activitate cand gasesti alta, se leaga de o a treia prejudecata, pe care o echivalez cu o reprezentare inadecvata a domeniului. Nu scrii cronici asa: una saptamana aceasta, alta peste trei luni, o a treia anul viitor, cand iti termini bursa doctorala. Acestea sunt niste comentarii disparate si care nu fac priza asupra realitatii mobile a literaturii de azi. Nu putem vorbi deci de un oficiu de cronicar, dator sa scaneze si sa radiografieze campul, detectand si impunand cartile importante, ci de o activitate sporadica si inconsistenta, ceva ce facem ca sa aducem aminte publicului si scriitorilor ca numele nostru exista. A fi cronicar literar inseamna a tine cronica literara – iar nu a scrie, cand si cand, comentarii inteligente despre unele carti. Continuitatea este pilonul profesiunii.
A treia prejudecata despre cronica literara este legata de efortul de snobare depus de unii recenzenti. In fapt, e o frumoasa si necesara umilinta aceea de a citi atent sute si mii de pagini, a scoate note din ele, a nu sari, a nu expedia, a nu fura la cantar, a nu trisa, a scrie nu despre tine, ci despre cartea pe care ai citit-o, si nu intru satisfacerea vanitatii autorului ei, dar pentru o justa echivalare simbolica a operei, in termenii de intelegere publica.
Caci cronicarul mare este un exceptional negociator si mediator. El trebuie sa fie si subtil, si informat, si penetrant, si erudit, si curios, si intuitiv, si didactic, si analitic, si sintetic. Pentru a „rezolva“ cumva aceasta multitudine de obligatii, recenzentii oarecare importa referinte. Cronicarii adevarati creeaza referinte.