1.
ca si la dus, de altfel, dar atunci nu bag nimic in seama –, am de strabatut un drum pustiu, vag pietruit, plin de gropi, dintre doua sate. Nu-i asa lung, dar e prin mijlocul lui niciunde. Tot urca, se unduieste, coboara, si-ti da cumva senzatia ca te duce la capatul plat al lumii, ca o sa se termine brusc dincolo de faza lunga a farurilor. Nu mai spun ca trece pe langa o padurice despre care am auzit toata copilaria povesti cu oameni spanzurati. Aproape cu oricine intram acolo, tovarasul meu se transforma brusc intr-un fel de ghid turistic, prezentandu-mi atractiile locului:
— Uite-aici, fix de creanga asta, s-a spanzurat cutare.
— Da’ de ce s-a spanzurat? mai cadeam in capcana de a o intreba pe mama.
— De gat, imi explica ea.
Dar imi amintesc foarte rar, nu-i ca si cum as avea povestile astea in cap de fiecare data cand ajung prin preajma. Fac drumul de zeci de ori pe an, sunt obisnuit. De regula, il strabat cu muzica data tare. Uneori mai si cant. Singura situatie din viata in care imi permit sa cant cu voce.
In noaptea aceea ploua torential, parea viscol. Mergeam incet, ca nu poti sti cat de adanci sunt gropile cu apa. Stergatoarele erau ca un ventilator prin care vad doar balti si marginile drumului. Si deodata mi-a taiat fata o vulpe, s-a oprit pentru cateva secunde langa o balta, a privit inspre mine si a rupt-o la fuga in intuneric. Nimic deosebit. Pe vulpea asta o stiu. Apare des cam in acelasi loc, in dreptul unor salcami. Probabil ca drumul meu se intersecteaza cu al ei – carare batuta dinspre un sat indepartat (de unde face rost de haleala), peste campuri, acasa, in padure. Apoi repeta figura un iepure salbatic. Bun, asta inca era ok. Am mai vazut iepuri. Ciudat a fost cand au inceput sa-mi taie calea niste soareci de camp. Cate unul la suta de metri. Apoi o vreme n-am mai vazut nimic prin ventilator.
Si cand am ajuns pe o zona de plat, cand am putut baga ceva viteza – stiu, suna a film prost, a fake dupa filmele lui Kusturica, si nici macar nu spun ca am vazut, doar ca asta mi s-a parut –, departe, aproape nici nu bateau farurile masinii pana acolo, mi-a taiat calea o femeie imbracata in rochie de mireasa. Parea ca nici nu atinge drumul cu picioarele. O fi fost de la rochia lunga, plouata.
Am dat muzica la maximum si am inceput sa cant.
2.
Aflat intr-o plimbare cu bicicleta, doi politisti m-au provocat la o discutie ontologica despre „fiinta a ceea ce exista“ (Sein des Seienden). Era noapte, pedalam in viteza, m-am trezit intr-o intersectie din Baza 3, printre transeele unei canalizari destupate, bot in bot cu o masina a Politiei si o Salvare trase de-a curmezisul drumului. Tocmai incarcau un om lat, pe targa. Un medic isi vedea de ale lui, un politai s-a apucat sa-si vada de mine. Erau in calea mea, nu ma hotaram pe unde sa trec, parea ca doar casc gura la ce s-o fi intamplat acolo.
Initial am crezut ca Nea Prisibeev, cazut la fata locului direct din Cehov, o sa-mi spuna: „Circulati! Circulati! Nu-i nimic de vazut aici!“. Dar nu – dupa ce m-a masurat din cap pana in picioare –, s-a dovedit ca alta era problema lui:
— Dumneavoastra stiti ca nu existati?
Sincer, nici nu banuiam. Mi-am verificat casca, luminile din fata si din spate, care clipoceau intermitent. Paream in regula, parea ca exist.
— Nu. Dar de ce? indraznesc sa intreb.
— Pentru ca nu va vedeti in trafic.
— Dar dumneavoastra cum ma vedeti? mai stric o intrebare.
— Va vad pentru ca v-ati oprit. Altfel, in miscare, nu va vedeam.
„Mama, ce iute mai sunt!“, m-am mandrit in sinea mea.
— Pai, uitati, beculesc ca un pom de Craciun, am aratat eu spre luminile din fata si din spate ale bicicletei.
Moment in care a intervenit nervos al doilea politai:
— Dom’le, daca nu purtati vesta reflectorizanta, nu existati. Dumneavoastra stiti ce amenzi exista pentru asta?
N-am mai facut fata discutiei. M-am scuzat:
— O sa port, ca doar am una in portbagaj la masina. Dar am plecat de ziua si n-am banuit ca ma prinde noaptea.
Ambii politai s-au imbunat, iar unul a tinut sa ma atentioneze cu degetul aratator:
— Un conducator auto ar trebui sa fie constient de asta.
Mi-am acceptat papara, m-am strecurat printre masina Politiei si cea a Salvarii, am taiat-o spasit, amintindu-mi ca „fiinta pura si neantul sunt unul si acelasi lucru“ (Hegel).