Fix-ul are un program special dedicat noii dramaturgii, program pe care-l imbogateste ciclic, in ritmul ingaduit de posibilitatile financiare pe care o companie independenta le poate avea la dispozitie intr-un oras, Iasul, care nu e tocmai prosper. Textul lui John Mighton a fost tradus din engleza de Cristina Toma, si, cel mai probabil, regizorul si actrita l-au descoperit, poate chiar cunoscut pe autor in anii lor de aventura transoceanica. Cei doi au dorit sa experimenteze, si au facut-o, stilul de viata si de creatie din tara frunzelor de artar si, dupa o infuzie de cativa ani de libertate si normalitate, au decis, totusi, sa revina acasa. Luand in bagaje si multe din felul de a se face teatru pe-acolo.
Lumi posibileare ca tema inteligenta umana, depozitarul si motorul ei, creierul uman, tema tratata intr-o maniera neobisnuita pana la stranie. Din punct de vedere al „actiunii dramatice“, o poveste de tip policier se suprapune pe o alta, gen science-fiction. Story-ul are o structura dramatica moderna, secventiala, repetitiva, apropiata de cinematografie. De altfel, piesa lui Mighton a si fost ecranizata de un alt artist canadian foarte celebru, Robert Lepage, al carui univers creator a pendulat continuu, sub fascinatia imaginii si a puterii ei expresive, intre teatru si film. Lumi posibile e o inlantuire de tablouri, fiecare animat de cate doua personaje, inlantuire incrucisata, condusa precis, as zice matematic, generand un tip special de teatralitate. Usor ambigua, de fapt abstracta, aseptizata emotional, in care cognitivitatea conteaza in primul rand, si mai putin, daca nu cumva chiar deloc, afectele. Ritmul e voit lent, iar realitatile despre care vorbeste sunt multiple. Personajele par desprinse din laboratoarele de cercetare neurologica, au o umanitate ciudata, robotizata. Senzatia e de proiectare intr-o alta lume, cu alte dimensiuni si coordonate, cu un alt ritm, rarefiat, dominant static. Practic, exista un frame dramatic, reluat si intors pe mai multe fete, prin intermediul caruia Mighton ne spune ca lumea nu e doar asa cum o vedem, ci intotdeauna poate fi si altfel. Din cauza mintii noastre si a capacitatii de a ne imagina. Nu exista actiune si epic, dezvoltarea e exclusiv la nivel expozitiv. Personajele sunt intersanjabile, situatiile in care se afla sunt flexibile, Mighton face un joc al (re)ansamblarii continue.
Timpul teatral si cauzalitatea dramaturgica lucreaza pe rewind: la inceput, George Barber, „treizeci si ceva de ani“, cum precizeaza didascaliile, broker cu aptitudini matematice cum aflam pe parcurs, e gasit mort, cu un teanc de dolari in buzunar, dar fara calota craniana si creier. Urmeaza un sir de secvente, 16 in total, in care George traieste vieti succesive in duet dramatic cu Joyce, si ea „treizeci si ceva de ani“, neurolog specializat in studiul inteligentei.
Stiinta, psihologie, teatru, cunoastere, vis, minte, suflet genereaza o colectie de personalitati plasate sub aceeasi identitate. Dramaticul nu evolueaza, doar e intors pe diferitele lui posibile fete. Iar receptivitatea spectatorului e stimulata de impulsul creator cerut de situatiile care i se prezinta in spatiul de joc.
Theodor Cristian Popescu s-a individualizat dintotdeauna ca regizor printr-un mod specific de a face teatru, un teatru impregnat de spiritul timpului prezent, dar anticipand viitorul. Intr-un perimetru de mici dimensiuni, sala de la Fix, usor inghesuit, intr-un dispozitiv ambiental de tip „cutie neagra“, derularea dramatica e partajata intre interpretarea actoriceasca si ecrane de diverse dimensiuni. Vizualitatea prelungeste teatralitatea, via imaginea video (Andrei Cozlac), pulverizand, disociind, construind impreuna cu sonoritatile din off lumi dupa lumi.
Scenografia Velicai Panduru e concentrata intr-un postament negru, reflectorizant, multifunctional, care e si masa, si birou, si catafalc, ingaduind reasezarile preconizate dramaturgic.
Acest spectacol le-a cerut si actorilor un alt stil interpretativ, mai retinut, intr-un tempo atenuat, o interpretare fara culoare si emotie transferata spre sala. Florin Caracala e, in rolul principal, totusi, prea tern, nereusind sa adauge nota necesara de distinct intre aparitiile diverse ale personajului sau. Nu era nevoie de transformari puternice, ci doar de un grad de diferenta. Care i-a lipsit, condamnand personajul la monotonie. Foarte in rol a fost Stanca Jabenitan, in Joyce, eterica, dar convingatoare in seria de personalitati multiple pe care le intruchipeaza. Tandemul detectivilor le-a fost incredintat lui Catalin Mindru Stefan si Cosmin Panaite, primul, ironic si fascinat de creierul mobil al rozatoarei Louise, al doilea, preocupat de sporirea creativitatii personale. In beneficiul rezolvarii enigmei politiste!
Lumi posibilee despre „sunetul lumii contemporane“, cum zicea Theodor Cristian Popescu intr-un interviu. Spectacolul lui de la Fix nu e usor de urmarit, in principal din cauza discontinuitatii, a revenirilor si reluarilor, dar are o aura hipnotica, un magnetism care te tine in siajul sau estetic. Pentru ca e despre noi si despre ce ni se intampla.