Autorul acestui amestecat eseu a fost cadet la marina, inainte de a se apuca de filologie. Asa ca in loc sa se multumeasca sa scrie o compilatie numai despre pirati si corabii, pornind de la marile surse occidentale, in special cele britanice si nord-americane, marinarul convertit la literatura a combinat informatiile despre piraterie cu imaginarul provocat de ea, luand ca punct de pornire pentru asta cartile si filmele cu pirati.
Prima parte a cartii, cu pirati adevarati si cu aventurile lor, ar fi trebuit sa fie mai cuprinzatoare, pentru gustul meu, dar si pentru ca protagonistii acestei indeletniciri ar fi meritat mai multa atentie, direct proportionala cu atentia de care s-au bucurat la vremea lor si cu legendele de tot soiul pe care le-au starnit unii dintre ei, inca din timpul vietii. Caci in timp ce piratii aveau o faima proasta pe uscat, de banditi la drumurile mari ale marilor, corsarii se bucurau de o cu totul alta reputatie.
Piratii atacau si jefuiau corabii, indiferent de steagul lor, adica nu iertau nici vasele compatriotilor. Corsarii, in schimb, erau pirati in slujba statului. Teoretic n-ar fi trebuit sa se atinga de navele care navigau sub pavilionul tarii lor, ci doar sa provoace daune flotelor comerciale ale natiilor concurente. Asa se face ca piratul Flint avea o imagine infiorator de proasta, fiindca ataca si navele compatriotilor lui. Spre deosebire de el, capitanul Drake, care jefuia si scufunda corabiile altor state, cu incuviintarea reginei Elisabeta, a fost innobilat, ca un demn slujitor al Engliterei.
Din acest punct de vedere, m-as fi asteptat ca autorul cartii sa scrie si despre piratii si corsarii otomani, care au si ei o insemnata contributie la istoria universala a pirateriei. Capitanul Barbarossa, de pilda, cel care i-a invins pe spanioli la Lepanto, ca amiral al sultanului, si-a construit reputatia de specialist in conflicte navale si cu ajutorul actiunilor sale pirateresti, incat pentru spanioli si nu numai pentru ei, Barbarossa n-a fost niciodata un amiral respectabil, ci un pirat care a ajuns in fruntea flotei militare otomane. Despre Barbarossa se spune ca ar fi fost in posesia celor mai exacte harti maritime ale vremii, ceea ce l-ar fi ajutat sa-si invinga adversarii, dincolo de talentele sale de capitan de corabie si de coordonator suprem al flotei turcesti.
Ar fi trebuit, de asemenea, macar amintiti marii pirati sau corsari francezi, care au ramas in istorie prin victoriile asupra corabiilor spaniole ce carau argint din America de Sud spre porturile regatului la fel de catolic cum era si Franta, doar ca avea capitala la Madrid. Din acest motiv, pirateria francezilor, chiar daca se bucura de incuviintarea regelui, nu a avut parte de aceeasi popularizare ca aceea a englezilor, care n-aveau nici un motiv sa-si faca mustrari de constiinta religioase, fiindca ii atacau pe mare pe catolicii spanioli.
Tot asa, ar fi trebuit pomeniti piratii din Alger, care au jucat la un moment dat un rol important in Mediterana si erau suficient de temuti si de eficienti incat Daniel Defoe sa-l lase pe Robinson Crusoe al sau prizonierul unuia dintre ei. Asta ca sa nu mai amintesc de pirateria chinezeasca si de Ching Shih, femeia care a condus cateva sute de vase mici, dar eficiente in expeditiile lor de prada.
Dar cum autorul nu si-a propus sa scrie o istorie a pirateriei, am putea sa-l exoneram de asemenea obligatii. Totusi, cand, apropo de imaginarul din filmele cu pirati, el pomeneste si seria Piratilor din Caraibe, in care sunt adunati laolalta, la un moment dat, toti piratii lumii, ar fi trebuit, cred, ca eseistul sa fi pomenit macar celebritatile pirateriei universale, nu numai pe protagonistii ei de origine anglo-saxona.
N-am idee daca dl Romila a strabatut pana la capat bibliografia fictionala a genului, constand in carti, filme cu actori si de desene animate, precum si benzi desenate. Linia analizei sale insa mi se pare plauzibila. De la romanele mai mult sau mai putin realiste, cum sunt cele ale lui Daniel Defoe, trecand prin capodopera lui Stevenson, Comoara din insula, la filmele de tot felul si la bezile desenate, inspirate de pirati si corsari. Cele mai multe dintre ele sunt productii de consum in care fantezia autorilor nu prea are legatura cu adevarata lume de pe corabiile care arborau diversele variante ale steagului „Jolly Roger“, cel menit sa inspaimante si sa demobilizeze echipajele vaselor atacate.
Initial cartile de fictiune despre pirati urmareau sa-i oripileze pe cititori si sa-i scarbeasca de aceasta primejdioasa indeletnicire. Primul care strica regulile jocului e Daniel Defoe, in Robinson Crusoe. Piratul arab care-l inrobeste pe protagonistul romanului e mai interesat sa-i pastreze in viata pe prizonierii sai, pentru a primi rascumparari pentru ei sau ca sa-i puna la munca. Sa nu uitam, totodata, ca daca obiceiul rascumpararii nu s-ar fi practicat dupa luptele navale dintre mahomedani si crestini, Cervantes, ciungul de la Lepanto, cum i se mai spunea, n-ar fi apucat sa scrie Don Quijote. La randul lor, piratii au pastrat aceasta utila traditie, la fel ca urmasii lor somalezi din zilele noastre. Dar de aici pana la piratii simpatici, bine educati si cu vederi democratice, mai e ceva timp.
Totusi, cum remarca autorul eseului, un capitan de pirati, oricat de detestabil ar fi fost, trebuia sa stie sa scrie si sa citeasca, sa se orienteze pe harta si sa cunoasca, deopotriva, arta navigatiei si a luptelor navale. Adica trebuia sa aiba educatia unui gentleman specializat in activitati de conducere maritima. Pornind de aici s-a nascut imaginea piratului romantic, politicos si galant, care, in afara de motivatia economica a indeletnicirii sale, are convingeri antisistem si lupta pentru libertate. Astfel ca imaginea piratilor se schimba in imaginarul colectiv in functie de ideile si de curentele care se poarta pe uscat.
Dupa odiosul pirat clasic apare piratul iluminismului, care nu e rau de la natura, ci stricat de societate. Urmeaza piratul romantic, mai mult rebel decat ticalos, urmat de piratul modernismului, bantuit de intrebari abisale, iar mai nou, de piratul postmodern, tratat in cheie parodica, mai ales in productiile cinematografice. Autorul acestui eseu nu insista asupra periodizarii culturale a pirateriei, desi cred ca ar fi trebuit s-o faca, pentru a sonda cu exactitate adancimile denivelate ale imaginarului marii.
Adrian G. Romila, Pirati si corabii. Incursiune intr-un posibil imaginar al marii, Editura Cartea Romaneasca, 2015
Galerie foto
