– Fragment –
Macinata de frustrarea de a nu-mi putea publica articolul cu povestea Leilei si Samirei, imi petrec aceasta seara de vineri din luna aprilie tolanita pe canapea, trecand de la un cont la altul. Deodata, raman lipita de un film cu un jihadist francez care pare sa aiba vreo 35 de ani. Ai zice ca e o parodie proasta a emisiunii satirice Guignols de l’info. Zambesc. Totusi e de plans. Nu sunt mandra de mine, dar trebuie sa vedeti scena: e absurda. Numitul Abu Bilel, in tinuta militara, face pentru fanii lui „inventarul“ propriei masini 4×4. Pretinde ca se afla in Siria. Decorul din jurul lui, un adevarat no man’s land, tinde sa-i confirme spusele. Isi agita mandru emitatorul radio provenit direct din anii 1970. Il foloseste ca sa comunice cu ceilalti combatanti cand retelele telefonice nu functioneaza. Chiar daca in realitate mai mult paraie decat alerteaza. In partea din spate a masinii, vesta antiglont sta alaturi de unul dintre pistoalele-mitraliera, un Uzi, arma istorica a armatei israeliene. Le scoate pe rand la iveala pe urmatoarele, intre care „un M16 furat de la un puscas marin in Irak“… Izbucnesc in ras. Voi afla mai tarziu ca este cat se poate de plauzibil. Asa cum voi intelege ca Abu Bilel nu este chiar atat de prost pe cat pare. Si, mai ales, ca a participat la jihaduri cam peste tot in lume in ultimii cincisprezece ani. Dar n-am ajuns inca acolo. Pentru moment, beligerantul isi continua demonstratia dezvaluind cu mandrie continutul torpedoului. Un teanc mare de lire siriene, bomboane, un cutit. In fine, isi scoate ochelarii Ray-Ban cu lentile-oglinda si lasa sa i se intrezareasca ochii negri, subliniati cu o dunga de creion inchis la culoare. Stiu ca este o tehnica de razboi afgana care impiedica lacrimarea din cauza fumului. Totusi, un terorist machiat cum m-as putea machia eu surprinde, ca sa nu zic altceva. Abu Bilel vorbeste perfect franceza, cu un foarte usor accent, pe care il ghicesc a fi algerian. Afiseaza un zambet larg si o expresie de satisfactie. Ba chiar de incantare atunci cand cheama pe oricine vrea sa i se alature ca sa infaptuiasca hijra1!
Dau share postarii lui video. Sunt foarte discreta pe acest profil pe care il utilizez, dar uneori trebuie sa-mi imit semenii internauti ca sa-mi fac un loc in lumea lor. Nu recomand nimic. Nu incit. Ma limitez sa postez din cand in cand link-uri la articole care relateaza despre loviturile date de armata lui Bashar al-Assad sau filmulete ca acesta. Fotografia mea de profil este o imagine animata a printesei Jasmine din filmul lui Walt Disney. Drept cover, am downloadat un slogan de propaganda care circula cam peste tot: „Si se va plati cu aceeasi moneda“. Orasul in care locuiesc se schimba in functie de reportajele mele, daca am nevoie. In acest moment, e vorba de Toulouse. Trebuie sa spun ca, in ultimii cinci ani, am facut aici multe anchete. Incepand cu cazul Mohammed Merah, in 2012. Cartierul Les Izards, de la periferia de nordest a „orasului roz“, este o sursa inepuizabila de informatii. E unul dintre cartierele unde a locuit Merah, dar si o placa turnanta importanta a traficului de shit*.
Numai ca ma aflu la Paris, cu coada-ntre picioare. Mi-am pierdut speranta ca voi gasi o maniera aprofundata de a prezenta aceste cazuri de plecare in Siria. Banuiesc ca cititorul este suprasaturat de atatea informatii, de atatea cazuri care par in mod atat de trist asemanatoare unele cu altele. In plus, situatia de cosmar din tara face ca lucrurile sa fie greu de analizat. In fiecare saptamana, cu redactorii-sefi cu care lucrez, luam in considerare unghiuri diferite ca sa ajungem la aceeasi constatare: nu are importanta de unde vine candidatul la jihad, mediul social, religia sau anturajul lui, el se intoarce spre religie cand esecul sau deprimarea ii umplu paharul, se radicalizeaza, apoi pleaca in Siria ca sa se alature uneia dintre numeroasele brigazi islamiste care prolifereaza in aceasta tara. Da, numai ca, tot lucrand pe aceste subiecte, m-am atasat de unele familii si de povestea copilului lor, pe care nu-l cunosc si pe care n-am sa-l cunosc probabil niciodata. Fara sa-i mai pun la socoteala pe adolescentii pe care i-am intalnit mai demult, cu ocazia unor reportaje. Astazi, cand ii revad, imi marturisesc ca vor sa plece acolo. „Acolo?“ Dar ce altceva inseamna pentru voi acolo, le tot repet, decat a provoca moarte si a deveni carne de tun? Primesc intotdeauna aproape acelasi raspuns: „Tu nu poti sa intelegi, Anna. Tu gandesti cu capul, noi cu inima…“. Ma straduiesc din toate puterile. Incerc comparatii riscante despre „istoria care se repeta“. Germania, tara atat de bogata in cultura, cazuta in mainile lui Hitler in secolul trecut. Apoi, explicatia simplista si maniheista a lumii livrata prin prisma comunismului. In fine, in anii 1970, o generatie de intelectuali sustinand cu indarjire gandirea lui Mao, declarand ca toate adevarurile emanau din Carticica Rosie. Dar referintele pe care le invoc nu au nici o importanta, sunt luata frumusel peste picior din partea cealalta a laptopului, explicandu-mi-se ca rosul si verdele sunt culori foarte diferite. Nu ma refeream totusi la Coran, care nu are nici o legatura cu ideologia fanatica. Profesia de jurnalist in 2014 nu mai are nimic prestigios in opinia oamenilor. Cand mai ai si preferinte pentru „societal“, inseamna ca-ti iubesti cu adevarat meseria. Daca as gasi modul in care sa prezint acest subiect altfel decat sub forma unei succesiuni de cazuri similare! As vrea sa inteleg toate resorturile acestui „jihad internautic“, cercetand suficient de mult timp ca sa ajung la radacinile acestui flagel care macina din ce in ce mai mult familiile, indiferent de originile lor religioase. Sa analizez minutios, aici, felul in care adolescentii se lasa prinsi in capcana acestei propagande si, acolo, fisura din fiinta acelor soldati gata sa tortureze, sa fure, sa violeze, sa ucida si sa omoare ziua, apoi, lipiti de computer, seara, sa-si laude „faptele de vitejie“ cu maturitatea unor adolescenti puberi hraniti cu jocuri video.
Cam aici am ajuns cu intrebarile, intre descurajare si refuzul de a renunta, cand laptopul imi semnaleaza ca „Mélodie“ a primit trei mesaje unul dupa altul de la un anume… Abu Bilel. Situatia e suprarealista. E ora 22:00, vineri, o seara de primavara, stau pe canapea in apartamentul meu cu doua camere din Paris si, cand ma intreb cum sa-mi continui investigatiile despre acest subiect, imi scrie un terorist francez din Siria. Nu-mi gasesc cuvintele. In acest moment, singurul lucru de care sunt sigura este ca nu-mi imaginam sa-mi incep astfel weekend-ul.
1 Parasirea pamantului necredinciosilor (kufr, în araba) pentru o tara islamista.
* Hasis (n.tr.).
CARTEA
Dupa ce se converteste la Islam, Mélodie il cunoaste pe Facebook pe seful francez al unei brigazi islamiste. In 48 de ore, el „se indragosteste“ de ea, o cauta zi si noapte, o preseaza sa vina in Siria si sa se alature jihadului si o cere in casatorie, promitandu-i o viata ca in paradis… Fata se prinde in joc si incepe sa se pregateasca in secret de plecare… Insa in spatele profilului lui „Mélodie“ se ascunde autoarea cartii, o tanara jurnalista care lucreaza la un reportaj despre retelele Statului Islamic – al carui aparat de propaganda digitala, „jihadul 2.0“, este una dintre cele mai redutabile arme ale sale. Timp de o luna, autoarea intra in pielea lui Mélodie si, seara de seara, citeste confidentele pe care „pretendentul“ ei – un apropiat al lui Abu Bakr al-Baghdadi, autoproclamatul calif al Statului Islamic – i le face online. Protagonista isi planuieste calatoria in detaliu, insa totul va lua o turnura neprevazuta…
AUTOAREA
Aflandu-se inca sub amenintare in urma publicarii acestei anchete-soc, jurnalista Anna Erelle nu isi poate dezvalui adevarata identitate.