Abominabilul negationism nu se rezuma doar la indivizii care, intr-un fel sau altul, refuza sa recunoasca holocaustul evreilor in ultimul razboi mondial sau mega-holocaustul comis de comunisti in toate tarile unde au inhatat armele si puterea. Negationisti sunt si cei care, sub umbrela nu stiu carei corectitudini la moda, practica o ipocrizie de rit nou, evitand sa spuna lucrurilor pe nume. Majoritatea acestora sunt occidentali, probabil sastisiti de atata pace, prosperitate personala, ingamfare comunitara si ghiftuiala statala. Pentru acestia, e normal „sa-i ironizezi pe crestini, si deloc, dar deloc pe musulmani, iar pe evrei numai un pic“, vorba personajului Alan Partridge din filmul englezesc Alpha Papa. Dar cand niste musulmani (sa nu generalizam, totusi!) comit crime precum cele din Muzeul National din Tunis si din Universitatea Garissa, Kenya, ca sa nu mai vorbim de cele din Paris ori Copenhaga, in iarna trecuta, poti sa mai fii corect, eventual sa intorci si celalalt obraz, cum ne invata crestinismul primit prin nastere si educatie? E adevarat, si niste crestini (carora le cazuse litera „s“ din religie, fiind cretini la fel ca toti criminalii, din toate veacurile, indiferent de neam) s-au dedat samavolniciilor de tot soiul, de-a lungul celor doua milenii de cand Iisus din Nazareth ne-a deschis ochii catre alte ceruri decat cele vazute, dar…
Povestile biblice n-au incetat niciodata sa fascineze spiritele creatoare. Hristos, si intamplarile narate in evanghelii, inca furnizeaza inspiratie poetilor, muzicienilor, prozatorilor, cineastilor si altor artisti. De fiecare data cand se apropie Pastele, cu atmosfera de primenire si sarbatoare, ma simt cutreierat de-un sentiment reavan, ca si cand sufletul mi se infiripa odata cu florile Floriilor, cade in vinerea neagra si invie cu adevarat in noaptea luminata de steaua lumanarilor. Bisericos nu sunt; credincios, cu reticente; laic, fara incrancenare; prieten cu preotii, nu cu popii, mai degraba mi-as lasa „averea“ unei scoli, decat vreunei manastiri. Spun toate astea, incercand sa inteleg eu insumi de ce revad, ca si cum ar fi prima oara, filme precum Ultima ispitire a lui Hristos (1977), regizat de Martin Scorsese, cu muzica de Peter Gabriel si cu David Bowie in rolul lui Pilat, sau Evanghelia dupa Matei (1964), al lui Pier Paolo Pasolini; de ce recitesc un roman mai putin cunoscut al unui autor celebru, Kazantzakis, Hristos rastignit a doua oara (1955), (tradus in romana de Pericle Martinescu, in 1968); si de ce reascult Jesus Christ Superstar, compozitia lui Andrew Lloyd Webber pe libretul lui Tim Rice, probabil cea mai frumoasa versiune moderna a legendei christice. (Sau trebuie sa spun: cea mai pretuita de rockeri?) Inregistrata prima oara in 1970, opera (fiindca opera este!) avea in rolul lui Iisus pe Ian Gillan, ulterior vocalist al grupului Deep Purple; Yvonne Elliman, o cantareata notorie in epoca, azi ca si uitata, era Maria Magdalena, iar Murray Head sustinea partitura lui Iuda, relansandu-si o cariera pana atunci anosta.
Dar cel mai iubit spectacol ramane filmul lui Norman Jewison, care transpune scenariul mi(s)tico-muzical intr-un decor magnific, de-o simplitate fabuloasa. Reeditarea pe blu-ray de-acum doi ani aduce pe ecranele LCD culorile si textura unei lumi fara varsta, plina de vitalitate, preocupata de probleme esentiale, chiar daca intr-un mod distractiv (si pesemne indecent pentru incuiatii la minte). Inca o data, chestiunea fundamentala a crestinismului e (s)pusa fara incrancenare: pana unde suntem dispusi sa acceptam existenta celuilalt? Cat intelegem din faptul ca suntem diferiti, dar apartinem aceleiasi umanitati?
Acceptarea, ca si intelegerea, are, din pacate, un pret insangerat…