Lumea nu mai este asa critica, spuneati intr-un interviu recent, iar publicul nu mai e la fel de educat. A dus acest fapt si la o scadere a standardelor in teatrele din Romania?
Publicul nu mai este la un nivel de clasa din cauza formelor teatrale care au aparut dupa ’90, iar cand spun forme teatrale sunt indulgent, pentru ca erau forme monstruoase, care numai a teatru nu semanau. A venit asa un fel de descatusare, un fel de liberalism prost inteles dupa Revolutie si inca mai dainuie si astazi multe forme eronate de teatru. Adica kitsch-ul, goliciunea, nuditatea in scena apareau pur si simplu sau vorbele necenzurate, cuvinte, expresii de mahala sau de gang care nu-si au locul pe scena in general decat acolo unde e musai necesar. Ele si acum dainuie. Formele astea de „teatru“ au creat un tip de public care nu intelege teatrul in adevaratul sens al cuvantului. Si nu numai teatrul, si televiziunea a stricat cu varf si indesat publicul sau gustul publicului, si stiti foarte bine la ce ma refer, la toate emisiunile decoltate care au aparut dupa Revolutie, la talk-show-urile care frizeaza circul. Se poate indrepta gustul publicului, dar trebuie un program estetic, urmarit pas cu pas de directorii de teatre, chiar de Ministerul Culturii.
In acelasi timp, filmul romanesc este vitregit aici, in timp ce la festivalurile din Occident castiga premii. Este vina publicului, a celor care fac filme sau e o vina impartita?
Ca in orice lucru serios, adevarul e la mijloc. Cel mai grav lucru care s-a intamplat dupa Revolutie referitor la cinema este ca s-a pierdut publicul de cinema. S-a pierdut din cauza ca au disparut cinematografele in primul rand, ceea ce este cumplit. O tara care nu mai are cinematografe poate sa faca filme si de Oscar si de mama lu’ Oscar, pentru ca daca nu ai unde sa le arati in tara ta, cinematografia este cvasinula. Cel putin asta e perceptia spectatorului de film din Romania, care, neavand unde sa vada filmele, se uita circumspect la filmele care iau premii afara, dar care nu-si au locul in tara.
In primul rand n-ai unde sa le vezi, iar daca se vad sporadic, foarte rar, la televizor sau piratate, ele nu sunt explicate. Pe vremea mea, ca sa zic asa, intalnirile cu publicul, indiferent din ce arta faceai parte, erau un modus vivendi, era absolut necesar sa se intalneasca creatorii cu publicul, fie ca era un vernisaj, o lansare de carte, de film sau o premiera de teatru. Dupa aia erau discutii colocviale, se discuta destul de pe fata acum multi ani. Astazi nu mai sunt acele intalniri intre creatori si public. Publicul se formeaza si prin astfel de intalniri. Dar noi neavand cinematografe, publicul a crescut ca o buruiana salbatica. Unii sunt intuitivi si-si dau seama de valoarea unui film, altii au o cultura si inteleg, dar majoritatea nici macar nu vin la film pentru ca nu-i intereseaza, repet, din cauza ca nu este explicat fenomenul cinematografic romanesc. Este trist sa ai un cinema foarte bun, sa fii elogiat afara, cum mi s-a intamplat mie la Berlin, elogiat de foarte multi jurnalisti din toata lumea in primul rand, iar cand esti intrebat despre publicul din Romania sa te simti jenat, sa trebuiasca sa minti cumva; mi-era foarte greu sa spun ca situatia este dezastruoasa in privinta publicului nostru.
Ca raporturi sociale si mentalitati suntem tributari unui trecut gaunos
Cu ce ati ramas din Aferim!, in afara de faptul ca ati invatat sa calariti intr-un timp foarte scurt?
M-am documentat pentru filmari si despre epoca respectiva, despre care stiam foarte putine si despre care, daca e sa fim onesti, tot romanul stie foarte putin. Nu prea stim noi ce se intampla la 1835, e oricum in preajma Revolutiei lui Tudor Vladimirescu de la 1821, iar acele foarte putine lucruri pe care le stim, le-am aflat dintr-o istorie destul de cosmetizata. Cel putin eu, care am facut pregatirea pentru viata si scoala in timpul comunistilor. Pe atunci istoria era evident o alta poveste decat realitatea.
Dar in documentarea pe care am facut-o m-au interesat raporturile sociale, alea reale, care existau, ierarhiile sociale, m-a interesat zapciul meu, ce avea voie sa faca, ce nu avea voie sa faca, care era misia lui in realitate. Pentru ca un actor, cand se apleaca asupra unui personaj, ii face un CV, iar CV-ul trebuie sa fie cat mai exact; nu pot sa fac un personaj de la 1835 dupa ureche, dupa cum mi se nazare mie.
Oricum, dupa cum mi se nazare mie sau lui Radu Jude s-a facut mult din film, pentru ca nu acoperim prin informatie tot ce era la vremea aia, trebuie multa intuitie si multa imaginare a lucrurilor. Dar trebuia sa plecam de la o baza reala, sa avem totusi niste informatii, alea putine, cate s-au pastrat, trebuia sa le fi parcurs. Dupa filmul asta, eu am ramas cu gustul ca daca ma nasteam la 1835, nu traiam intr-o Romanie mult diferita, asta-i senzatia mea, din pacate sau din fericire, cred ca mai mult din pacate, ca suntem putin schimbati. Doar asa, pe-aici, pe colo, pe la mode, pe la tehnologie ne-am schimbat enorm, dar ca raporturi sociale si mentalitati suntem tributari unui trecut gaunos.
Ati ramas si cu vreo expresie noua din film?
Da, injuraturile sunt pline de farmec, iar eu, care nu stapanesc limbi straine foarte bine – cand inveti o limba straina, cum se stie, ii inveti si injuraturile –, le-am invatat cel mai repede, tocmai pentru ca sunt pline de miez. Au mai mult farmec decat injuraturile de azi.
Am studiat actori la modul nebunesc aproape
Se tot vorbeste – si ati spus-o si dumneavoastra – de faptul ca in Romania nu exista scoala de film. Cum va „antrenati“ pentru un rol de film pentru a nu fi prea teatral pe platou?
Au fost mai multe modalitati de a ma autoeduca pentru film. Prima modalitate a fost sa ma uit la filmele straine, la actorii mari si mai ales la filmele straine regizate de regizori mari, regizori care au format actori mari. Ingmar Bergman, de pilda, este un regizor monumental, unul dintre preferatii mei. Imi plac actorii pe care i-a folosit, pe care i-a format. Sa dau un exemplu, Max von Sydow, un actor care nu e atat de celebru in Romania, dar care este un titan, un actor urias, sau, preferatul vietii mele, Anthony Quinn. Am studiat actori la greu, la modul nebunesc aproape. Evident ca eu, care jucam pe scandura Teatrului din Iasi sau a Teatrului din Barlad, depinde pe unde ma prindea vremea, ma intrebam totdeauna cand ma uitam la un film: „Eu pot sa fac ca ala?“. Ei, de cele mai multe ori nu puteam sa fac sau puteam sa fac anumite scene. La altele ma miram: „Cum dracu’ a facut asta de i-a iesit asa? Ca asta nu pot s-o duc“. Si tot timpul am verificat prin mine, cel putin la nivel mental, daca as putea sa ma substitui acelui actor mare in acel film si daca as putea duce rolul de la inceput pana la capat. Rar s-a intamplat, dar s-a intamplat. E adevarat ca poate am devenit mai increzut, dar cu varsta am inceput sa pot juca tot mai multe secvente ale actorilor in filme. Sper ca nu mi-am pierdut busola, insa cred ca e vorba de experienta, si s-au depus in mine lucruri. Dar cum spuneam, exercitiile astea erau proiectii imaginare pe care le faceam. Iar in plan real am avut sansa sa joc in filme romanesti – ca sa folosesc sintagma asta usor cretinoida, cu care eu nu sunt de acord – ale „Noului Val“, am lucrat cu cei mai buni regizori, cu cei mai titrati, cu Porumboiu, cu Mungiu, cu Cristi Puiu, ma rog, cu toti, si de la toti am avut de invatat, pentru ca ei nu seamana unul cu altul absolut deloc decat in ceea ce priveste talentul, toti sunt foarte talentati si foarte inteligenti si stiu sa lucreze magistral cu actorul.
Intr-o anumita perioada a vietii mele e o pagina alba
Ati mai spus recent ca va apropiati de varsta pensionarii si cu toate astea aveti senzatia ca nu v-ati exploatat la maxim potentialul. Este un regret personal sau considerati ca este si vina managementului institutiilor, apropo si de recentele discutii de la Teatrul National din Iasi?
Acum nu vreau sa dau vina pe nimeni, asa a fost sa fie. Am un regret, pentru ca in meseria mea fiecare zi, fiecare luna, fiecare an conteaza. Ne schimbam noi, actorii, fizic, ne transformam, infatisarea este alta, treci permanent la alta varsta biologica. Ce puteam sa joc acum un an, doi, nu mai pot sa joc maine, evident. De unde jucam juni primi acum niste ani, acum joc doar tati, sunt cu piciorul spre bunici, asa, cu un pas inainte. Si am regrete… Au fost perioade ale varstelor pe care nu le-am acoperit suficient. Adica n-am jucat lucruri de care sa-mi fie drag sa-mi amintesc, au fost sincope, au fost pauze mari in cariera mea. Ma refer la teatru, ca filmul oricum e o exceptie in viata mea si e o exceptie in viata oricui din Romania, pentru ca filmul se intampla cand se intampla. Da, puteam sa joc probabil acum zece ani niste roluri pentru care eram pregatit si pe care puteam sa le duc. Am fost pasat, s-a sarit peste etapa aia a varstei si nu am cu ce sa ma laud. Intr-o anumita perioada a vietii mele e o pagina alba. Iar asta e un lucru trist. Si ma laudam eu asa, dar ma jucam de-a paranoicul, zicand ca nu eu pierd, publicul pierde, pai, daca n-a avut sansa sa ma vada jucand nu stiu ce personaj, el a pierdut.
Ce rol n-ati jucat si ati fi vrut? Teatru sau film.
Niciodata n-am dorit un anume rol dintr-un soi de superstitie, am preluat-o de la actorii mai batrani, ca nu e bine sa-ti doresti tu. Dar nu numai de-asta, din superstitie, nu mi-am dorit un rol anume pentru ca stiu ca privirea mea despre mine este una subiectiva si, evident, falsa. E mult mai bine sa te lasi pe mana regizorului, care te vede din afara. Ca sa dau un exemplu clar, eu am o fata care, mi-au spus multi, impune un soi de respect, o fata oficiala, probabil seman cu primarii, cu secretarii de partid. Iar in interiorul meu nu sunt absolut deloc asa, sunt cu totul altceva, dar daca fizicul asta arata, asta joc. A trebuit sa ma pregatesc permanent pentru a juca ceva ce nu sunt. Deci daca joc un primar, eu fac un contre-emploi, pentru mine e foarte greu. Eu sunt un tip mult mai sensibil, am umor, sunt mai introvertit, nu le am eu cu de-astea. Si cam astea am jucat pana acum, exact contre-emploi-uri. Rar mi se intampla sa interpretez pe cineva mai aproape de mine, mai pe genul meu. Dar asta a fost bine, pentru ca a trebuit sa explorez in mine, iar actoria asta inseamna, sa cauti in tine, sa te descoperi si in felul asta nu traiesti degeaba.
Sunt actori care se joaca mai mult pe ei.
Da, pai avem vedete celebre care apar la televizor, care au o cariera de 50-60 de ani in spate, dar toata viata lor au jucat un singur rol. Avem oameni care s-au jucat pe ei, au schimbat costumul si replicile, dar ei au fost acelasi tip de personaj. Ceea ce e trist, pentru ca un actor trebuie sa foreze in el, sa fie cat mai divers, sa fie cat mai spectaculos. Pe mine m-a bucurat ca in Aferim! unii nu m-au recunoscut decat pe la jumatatea filmului. M-a bucurat asta, daca nu m-ai recunoscut, asta-i semn de bine pentru mine, inseamna ca am putut sa devin si altcineva.
Referitor la teatru, banuiesc ca sunteti uneori nevoit sa jucati si in piese pe care le considerati slabe sau piese „copy-paste“. Cum abordati un personaj dintr-o astfel de piesa ca sa iasa, totusi, bine rolul?
Trebuie sa joci pentru ca daca oranduirea iti da comanda, te supui, pentru ca esti angajat, ai contractul de munca la teatru si atunci, volens, nolens, „Bea, Grigore, aghiazma!“. Cand joc ceva care e in contra naturii, ca sa zic asa, incerc sa nu ma fac de ras si sa diminuez jocul si aparitiile in fata publicului cat mai mult, in sensul ca joc mai dupa decor, mai cu spatele la public, iar la aplauze apar mai putin. Ca mi-e rusine de mine, si atunci, daca mi-e rusine, nu ma mai expun, nu mi-e drag sa ma expun intr-o forma grotesca.
Urati vreodata personajele?
Nu, niciodata, pentru ca ele sunt creatii ale noastre, fiinte care au datele mele, pleaca din felul meu de a gandi si din sangele meu, nu pot sa urasc ceva din mine, ca atunci as fi nebun. Le iubesc pe toate, chiar si pe cele care sunt copiii mei nereusiti sau forma mea mai putin reusita, le iubesc, asta e, daca asa a fost sa fie forma aia. Si pe un caine care are un picior rupt sau e urat il iubesti, ca e de la Dumnezeu si el.
Cand urci pe scena te faci frate cu dracul si duci spectacolul pana la capat
Trupa Teatrului National din Iasi este in momentul de fata scindata. Se vede lucrul acesta si pe scena?
Daca cineva rasufla, sa zic asa, ca sunt tensiuni in trupa, inseamna ca nu-i talentat. In mod normal publicul n-ar trebui sa simta cand vizioneaza un spectacol ca sunt tensiuni, pentru ca noi jucam acolo niste povesti. Nu trebuie sa transpara animozitatile dintre noi. In general, trupele sunt formate din oameni care se respecta, se iubesc sau, invers, nu prea se inghit sau se urasc. Insa cand urci pe scena te faci frate cu dracul si duci spectacolul pana la capat, ca asta ti-e meseria. Deci nu trebuie sa se vada nimic din animozitatile sau tensiunile interne. Ele sunt peste tot, nu numai la teatru. Teatrul este intr-adevar mult mai vizibil pentru ca e mai exotic, si daca scapam un lucru pe jos in teatru, afara se aud dangate de clopot, adica se amplifica putin exagerat.
Ati descris recent actul teatral ca un fel de triunghi: jocul actoricesc, viziunea regizorala si scenariul, spunand ca problema e faptul ca nu mai e echilibru intre cele trei, viziunea regizorala…
S-a hiperbolizat de la sine regia. Daca e sa ne amintim de teatrul antic sau de teatrul medieval sau, ma rog, de toate perioadele istorice ale teatrului pana la epoca moderna, ne gandim si la faptul ca teatrul a existat fara regizori pana acum vreo suta si ceva de ani. Si a fost si fara text de multe ori, Commedia dell’arte era fara text. Deci cand a aparut teatrul? Cand a aparut actorul. Si tot retoric as putea sa intreb cand dispare teatrul. Cand e numai regie pe scena si dispare actorul, pentru ca nu cred ca poti sa faci teatru cu garduri pe scena, cu obiecte sau cu proiectii cu laser si inregistrari de voci. Teatrul, tocmai asta e esenta lui, inseamna sa vezi fapturi vii, in carne si oase, in care publicul sa se regaseasca, cu care sa se identifice.
Si vedeti ca acest triunghi sa revina la unghiurile lui egale?
Glumind as spune ca este un fel de triunghi de aur al teatrului, trebuie sa fie un triunghi echilateral, cu laturile egale, cu unghiurile egale. Daca un varf o ia razna si vrea el sa conduca si sa calce in picioare pe celelalte, fenomenul teatral are de pierdut. Exista si teatru in care doar actorul exista, dar e bine sa fie si un text bun, o poveste buna, o canava, nu neaparat text – cand spun text ma refer la o canava, adica se povesteste despre o istorie si mimul o interpreteaza. E bine sa fie si un conceptor, un dirijor al actoriei teatrale, care e regizorul, dar toate sa fie in egala masura, sa fie echilibrate si in armonie. Mie teatrul mi se pare acum dizarmonic, teatrul la care pe afis scrie titlul, dedesubt, mare, numele regizorului, iar numele actorilor nu apar. Chiar m-am certat cu cativa regizori carora le-am zis: „Noi ce suntem, molii in teatrul asta? De ce nu ne treci acolo? Ca lumea vine si pentru actori. Ca sa nu mai zic ca unii vin in primul rand pentru actori. Trece-ne si pe noi acolo“. „Nu, dar nu conteaza, lumea va stie“, spunea, ironic, regizorul ala, „Lumea oricum va stie“. Zic: „Nu, asta e o smecherie de-a ta, iti treci numele si e spectacolul tau. Atunci noi stam acasa si joaca-ti tu, pune caseta“.
FOTO 1: Florin Ghioca
Galerie foto
