Timpului nu-mi amintesc sa ii fi dat vreodata importanta. La drept vorbind, timpul nici nu prea exista acolo, fusese suspendat.
Desigur, aia batrana nu fusese dintotdeauna batrana, iar faptul ca ea continua sa se imputineze ar fi putut constitui un indiciu ca, totusi, clepsidra, desi imblanzita, nu a fost abolita. Nu l-am luat in considerare. Caci toate erau la locul lor, nimic nu se schimbase odata cu anii si nici cu secolul si nici cu mileniul.
Presedintii de tara apareau si dispareau, in lume se consemnau razboaie, se duceau tratative de pace si se semnau acorduri de incetare a focului, tehnologii tot mai noi li se impuneau oamenilor. Aia batrana era, insa, deasupra tuturor acestor detalii. Asculta radioul in camera ei, singura ei camera, era la curent cu politica internationala, pe care o traducea intr-o cheie intotdeauna morala, impartea actiunile oamenilor in bune si in rele, dandu-le tuturor sansa de a se reabilita. Nimeni nu era definitiv condamnat, caci actiunile lor se puteau – inca! – schimba. Nu o singura data mi-a povestit esenta convertirii talharului de pe cruce.
Apoi, intr-o duminica a venit o ambulanta si au smuls-o din paradis, redand-o varstei ei incerte, brancardierii au urcat-o pe targa si au dus-o la spital, au internat-o aici si i-au pus perfuzii cu sange. Era ca si cum tot timpul pe care l-ar fi refuzat s-ar fi prabusit deodata peste aia batrana, incercand sa o copleseasca. Si ea radea! Caci ea nu mai este muritoare, ea a nascut trei fete, are cinci nepoti si trei stranepoti si sangele ei curge prin venele tuturor acestora si a altora inca nenascuti, sangele ei va curge pentru totdeauna si ea stie asta. Apoi a venit Pastele.
Am petrecut o frumoasa dupa-amiaza de Paste in curtea unui spital din provincie, plimband-o pe bunica-mea cu un carucior. I-am cules si flori, inaltand spre arbori chiar bastonul pe care i l-am adus de la capatul lumii, din Lima, Peru, si ea il tinea d-alea bune. Am mai stat de harfe, ca si cum nu ar fi fost situatia care era.
Imi place de bunica-mea, nu pentru ca e bunica-mea, imi place ca nu si-a pierdut nici simtul umorului, nici scepticismul in materia profesionalismului medicilor lu’ peste, pe care, in esenta, ii considera, pe bune dreptate, niste sarlatani.
Am ras, cum nu se cade sa razi in curtea unui spital de stat, dar avea chef sa povesteasca si rasul e cel mai bun medicament. Am vorbit si de Domnul, cum sa nu vorbim? Mi-a povestit de doctorii cei fara de arginti, niste personaje astazi fictive. Cosma si Damian erau numele lor. Pe toti ii stie.
Si-a amintit cum a mai fugit o data dintr-un spital, acum patruzeci si opt de ani (sau cincizeci si opt?) sau cam asa, oricum nu conteaza. O internasera la unii bolnavi tare de plamani, desi n-avea femeia decat o viroza. Si nechezau colegele de salon, ca iepele nechezau. Daca statea acolo lua vreun tebeceu sau alte nenorociri. N-a stat, cum n-a stat niciodata locului. N-are stare. Pai, daca putea sa mearga, nu pleca si de aici?, ca pleca.
Oamenilor, bunica-mea nu le spune pe numele lor mic, le spune dupa cum i se pare ei ca seamana cu personalitati din viata publica (desi refuza sa se uite la televizor, decizie in fata careia mi-am scos in repetate randuri palaria). Daca semeni cu Nastase, iti va zice Adrian, de exemplu. Te intreaba daca va deranjeaza, domnule, daca va zic asa?, si, daca nu, Adrian ramai, chiar daca te cheama Costel sau Marian sau Sebastian sau chiar Marcel.
Sunt fericit sa constat ca aia batrana a initiat si mini-revolutia prin care toaleta pentru persoane cu handicap din spital a fost redeschisa chiar pentru persoanele internate in spital, desi personalul medical o tinea abuziv sub cheie, ca, na, nu pune nimeni bastonul pe carca lor.
Bunica-mea e intocmai ca Ursula din veacul de singuratate al lui Marquez, face cu realitatea ce vrea ea. Asa e, da.