Acum, primavara, lacul luceste neted si limpede in bataia soarelui, iar intr-o parte o fantana arteziana instalata direct in lac, o imitatie a celei de pe lacul Leman, arunca un jet de apa inspre cer. In apropierea malului plutesc alene lebede, rate, gaste salbatice, asteptand sa se apropie vreun om care sa le arunce bucati de paine sau biscuiti. Vin la fiecare ins care se opreste pe mal, fara nici o frica, ba chiar vag revendicative. Daca nu le dai nimic, se indeparteaza demne si iti vine sa crezi ca le-ai ofensat.
Pe mal se plimba agale, stau pe banci sau discuta cu voci potolite perechi de tineri sau varstnici, adolescenti, grupuri de prieteni. Altii trec pe langa ei pe promenada larga, alunecand pe biciclete ori skateboarduri, si nu-i nimic neobisnuit sa vezi niste parinti de peste patruzeci de ani mergand pe role si aruncand priviri in urma, spre copiii care-i urmeaza pe biciclete mici, viu colorate. Ici si colo, la cate o terasa, grupuri mai mici beau cafea sau bere si mananca inghetata si prajituri. Unii se plimba cu cainii in lesa – intotdeauna in lesa, niciodata liberi sa dea iama printre rate si lebede. Altii ies in largul lacului cu barcile cu panze si plutesc in bataia soarelui. Dincolo de lac, pana in departare, se zaresc cateva siruri de munti, dintre care cei mai impunatori au coastele albite de zapada.
Dincolo de promenada, de peluzele ingrijite, cu iarba verde-verde pe care se poate calca, si de cladirile vechi insirate pe mal, e o alee-trotuar lata de vreo trei-patru metri pe care circula, in devalmasie, pietoni, foarte multi biciclisti, skateri si copii pe trotinete. Alaturi e soseaua, parca mai putin circulata decat trotuarul, iar mai incolo sunt clasicele locuri de parcare elvetiene, marcate cu alb pe asfalt, in care soferii se straduiesc sa se incadreze cat mai bine, ca la o problema de geometrie: o masina inscrisa intr-un dreptunghi.
De pretutindeni se aude un zumzet placut, de discutii in – parca – toate limbile pamantului, de la germana si engleza pana la sarbo-croata si coreeana. Daca te apropii de vreun grup de adolescenti, distingi si un firicel de muzica de la un player portabil pus pe macadam, muzica ce se stinge de indata ce te indepartezi. Nicaieri nu urla vreun difuzor cu hip-hop sau manele (oare or intelege elvetienii farmecul unei manele la maximum?), nicaieri nu urla nimeni, nu scrasnesc frane de masini si nu huruie rotopercutoare si pickhammere. Si aici, ca peste tot, se construieste si se renoveaza, iar daca iti amintesti de asta, remarci si vreo doua macarale imense care se rotesc pe deasupra strazii, dar cu discretie, fara huruieli si zdranganit de tabla ori caramida. Elvetienii parca ar construi in soapta si pana si praful sta cuminte la locul lui.
Ai zice ca e o imagine a Paradisului dintr-o brosura neoprotestanta mai moderna – cum spunea Alina, care a venit pentru cateva zile in Zug. Asa pare. E de fapt imaginea unei lumi asezate, linistite si prospere, in care lucrurile au fost randuite decenii si secole de-a randul pentru ca oamenii sa poata trai cat mai placut. „Dar de cine vor fi fost ele randuite?“ e intrebarea fireasca a est-europeanului. Pai, nu de guvern sau de parlament. Ci tocmai de oamenii astia care se plimba linistiti sau stau la soare. De ei, de parintii lor, de bunicii lor. Si-au aranjat tara incet-incet, pentru fiecare si pentru toti, stiind ca dupa aceea vor beneficia de linistea, tihna si confortul pe care si le-au pregatit.