Era acolo o pofta nebuna de-a canta, era un om dornic sa-si risipeasca sangele pe chitara, un tanar purtat de-o vijelie frumoasa cum numai la Rory Gallagher vazusem. Nu puteai ramane indiferent la temperamentul, finetea si rapiditatea chitaristului, pe care si le etala cu impetuozitate de promitator star in devenire. L-am urmarit de atunci pe Bonamassa cu fidelitate, incantat de fiecare aparitie sub nume propriu si dezamagit cand mi se parea ca face compromisuri, ca se risipeste inhaitandu-se cu altii ori numai pierde timpul, castigand eventual ceva mai multi bani. Trebuie sa recunosc insa ca blues-rockerul are nebanuite resurse si se poate exprima cu usurinta atat in proiecte solo, cat si in asociere cu nenumarati muzicieni, diferiti ca structura. Si daca editeaza pe Blu-Ray patru concerte, sustinute la Londra in patru seri, nu e neaparat un gest strict comercial; sub aparenta necesitatii obiective de a vinde ce canta, se gaseste generozitatea interpretului care vrea sa ofere cantecele sale mai multor auditori decat cei care au norocul sa fie prezenti acolo unde a performat el.
Recunostinta fata de inaintasi constituie firescul fiecarui artist, fie el mare, mititel, urias sau modest. Muddy Waters si Howlin’ Wolf au intrat demult in patrimoniul cultural cu care umanitatea se poate mandri, la o adica. Nu sunt uitati, chiar daca mestecatorii de bubble-gum prefera alte arome. Alegerea lui Joe Bonamassa (si a managerilor sai) de-a omagia printr-un concert pe cei doi bluesmani care au redefinit statutul muzicii negre in anii 1950 e cat se poate de explicabila. Nu-i primul care o face, nici ultimul. Imi vine in minte reverenta lui Eric Clapton fata de Robert Johnson, Bluesmanul cu majuscula. (Am speranta ca si Bonamassa ne va blagoslovi candva cu un disc similar.) Detaliile pot starni banuiala unei afaceri profitabile, dat fiind ca spectacolul a fost inregistrat cu echipament HD si publicat in toate variantele posibile: CD, DVD, Blu-Ray, triplu vinil etc. Firma Provogue, sub egida careia J&R Adventures LLC (editorul lui Bonamassa) isi difuzeaza productiile in ultimii ani, a investit resurse suficiente pentru promovarea unei aparitii de exceptie. O treaba facuta cu profesionalism demn de copiat si pe plaiurile autohtone. Tehnic vorbind, concertul este ireprosabil filmat si redat. Sunetul dinamic a fost capturat la rezolutia necesara unei auditii delicate si zgomotoase, dupa preferinta ascultatorului ce-si achizitioneaza formatul convenabil. Orchestra „functioneaza“ compact si unitar, cu solouri natural detasate din rugozitatea fecunda pe care bluesul „de la Chicago“ a etalat-o la vremea celebritatii sale. Data fiind locatia unde s-a celebrat tributul, alegerea unei tinute fastuoase era obligatorie. Nu prea seamana cu felul in care se imbracau si cantau bluesmanii de-acum sase decenii prin cluburile orasului gangsterilor; dar, dupa cum orice om cultivat stie, timpul ii innobileaza mai des pe pacatosi decat pe virtuosi. A canta in haine de gala piese clasice, socotite altadata blasfemii si indecente, este un act minim de apreciere si deferenta.
Sa mentionam ca scena concertului de la Red Rocks se afla in aer liber si a fost gazda mai multor nume de rezonanta, din toate genurile muzicii contemporane (memorabila prestatia trupei U2, prin 1983). Cred ca era locul cel mai potrivit in care puteau fi omagiati cei doi, chiar in inima Americii. Si sa notam ca la inceputul fiecarui set de piese sunt readusi pe ecran, prin filme de epoca, Muddy & Wolf, sub semnul carora sta ceremonia.