Scott Foundas, Chief Film Critic la „Variety“, de obicei foarte politicos, pur si simplu si-a pierdut rabdarea cu acest lalait „film de actiune“ care face din cazul real al rapirii patronului companiei Heineken din 1983 un eveniment neinteresant nici macar pentru protagonisti. E un mister ca Anthony Hopkins a fost convins sa se alature proiectului si sa il joace pe Freddy Heineken. Chiar daca nu mai are cota de acum 20 de ani, e de presupus ca Hopkins poate sa isi dea seama daca scenariul sau/si regizorul il vor faulta. E adevarat, cand intra el in scena, filmul se anima brusc, dar, dupa cateva secvente in care isi domina psihic rapitorii (printr-un soi de intelepciune cu o spranceana ridicata semet spre Tacerea mieilor), britanicul se blocheaza pe o singura treapta si acolo ramane. Devine chiar usor ridicol, cu alura lui de Rege Lear obligat sa-si tina rangul, desi are de-a face cu o poveste cu mult sub nivelul lui. Poate de aici tendinta de a supralicita. Incearca sa supracompenseze ceea ce povestea si regia nu ii ofera.
Ideea ca „se scoate“ distribuindu-l pe Hopkins l-a ajutat pe Daniel Alfredson intr-o oarecare masura. El e doar momeala care aduce lumea la un film la fel de spalacit ca imaginea sa. Ar fi fost mai bine daca regizorul ar fi beneficiat de un ghiont din partea fratelui, Tomas Alfredson, al carui Tinker Tailor Soldier Spy inca persista pe retina cinefililor. Entuziasmul de zile mici al acestui proiect te face sa nu-ti mai vina sa argumentezi de ce ai cascat din cinci in cinci minute. Totusi:
– Cum de au reusit niste oarecare sa dea asa o lovitura? De acord, asta e spilul, dar scenariul il foloseste impotriva lui.
– Cum reusesc sa traga atatea gloante in urmaritori, de la distanta si din viteza si sa nu raneasca pe nimeni (chiar propunandu-si sa nu faca victime)?
– Cata finete iti trebuie ca sa strecori lozinca „Poti fi bogat avand multi bani si multi prieteni, dar nu le poti avea pe amandoua“ in gura lui Hopkins o data cand e in lanturi (cat sa stii ca merge drept in inima lui Jim Sturgess) si a doua oara la final, din off si dupa ce gasca s-a spart, peste o imagine de grup din „the good old days“? Zau asa!…
– De ce filmele a caror actiune se petrece in Europa inca folosesc actori britanici si australieni pentru a juca danezi, olandezi etc.? Accentul nu da nici macar o poleiala de respectabilitate unui film care nu se sustine prin el insusi.
– Atacul bancii, de la inceputul filmului, e filmat din mai multe unghiuri, dar el in sine consta in miscari extrem de simple. Reteta e sa filmezi cu mai multe camere si sa montezi strans – toata lumea stie asta, numai ca aici se vede hartia de calc.
– Etc., etc.
In 2011, dupa ce a iesit pe ecrane primul film despre aceasta rapire in care Rutger Hauer il juca pe Heineken, rapitorii au cerut ca filmul sa fie interzis pentru ca nu respecta adevarul istoric. Le-ar face un bine spectatorilor sa ceara si interzicerea filmului lui Alfredson – in caz ca-i asculta cineva. Oricum e o lovitura de imagine pentru berea Heineken, concurenta probabil exulta.
Rapirea lui Freddy Heineken/ Kidnapping Mr. Heineken, de Daniel Alfredson. Cu: Jim Sturgess, Sam Worthington, Anthony Hopkins