Ana Lungu a debutat in lungmetraj cu Burta balenei (2010), unde semna regia impreuna cu Ana Szel. Cu primul lungmetraj facut singura (si produs de Mandragora), ea aprofundeaza combinatia de real si fictiune, interogandu-se asupra relatiilor pe care cinemaul le poate crea cu realitatea. La intalnirea cu publicul de dupa proiectia de la Cinema Studio, Ana Lungu a marturisit ca filmul e in parte autobiografic pentru ca prietenii eroinei sunt prietenii ei, iar parintii ei sunt propriii ei parinti. Doar povestea e fictiva. Cristiana (Elena Popa) ramane singura in casa unde a locuit pana atunci cu parintii, iar in incercarea ei de maturizare (tardiva, are 30 de ani) bifeaza ideea de a-si cumpara un caine foarte scump (tatal bogat nu i-a permis niciodata sa aiba caine), dar si decizia de a rupe relatia cu un barbat insurat.
Tablourile din care e alcatuit filmul si camera fixa din fiecare dintre ele dau senzatia unui prezent continuu, mai ales ca scenele sunt intentionat lungite si o senzatie de vaga plictiseala se creeaza de multe ori. Asa ar fi si existenta eroinei inca indecisa asupra vietii ei. Combinatia de actori neprofesionisti si actori profesionisti e riscanta, dar interesanta – si inevitabila pentru acest demers. Unii neprofesionisti au probleme de dictie, dar altii pot improviza bine si fi convingatori (cazul tatalui regizoarei care, a spus aceasta, n-a vrut sa invete scenariul si a decis sa joace cum doreste). Dintre actorii profesionisti, foarte bun e Emilian Oprea (amantul) care aduce scenariului doze consistente de infatuare si mitocanie („Nu imi plac femeile frumoase“, ii spune Cristianei).
Filmul intra in cinematografele romanesti in 25 septembrie, iar la inceputul anului viitor va fi distribuit in Brazilia. Discipola a lui Cristi Puiu caruia i-a fost asistenta de platou la Moartea domnului Lazarescu, Ana Lungu propune un gen aparte de cinema, in care granitele dintre real si fictiune sunt alunecoase si incerte si care provoaca spectatorul sa construiasca singur portretul unei generatii printr-o poveste care e si nu e autobiografica. Titlul poate oferi o cheie la fel de alunecoasa de lectura pentru ca e ambivalent si ludic.
Reteaua increderii
Documentarul lui Claudiu Mitcu e din alta paradigma. Filmat in Romania, Ungaria si Viena, produs de Parada Film si bazat pe investigatia jurnalistica a lui Vlad Mixich publicata pe HotNews.ro, el merge pe urma retelei prin care medicamente citostatice au fost aduse in ultimii trei ani in Romania din Austria si Ungaria datorita initiativei lui Vlad Voiculescu. Acesta, un tanar inimos care lucreaza la o banca austriaca, a inceput prin a cumpara si transporta singur astfel de medicamente, pretextand la aeroport ca sunt pentru apropiati. Filmul urmareste mai multe personaje. Porneste de pe imaginea acestui extraordinar Vlad Voiculescu (care nu a dorit sa apara cu fata pe ecran) si continua urmarind in paralel povestea unei tinere din Timisoara care a beneficiat de Retea si al carei cancer s-a remis, precum si pe cea a unui simpatic taximetrist care preia de la Otopeni medicamentele si le duce gratis la pacienti. La Q&A-ul de dupa proiectie, Claudiu Mitcu a marturisit ca realizarea acestui documentar nu a fost usoara. „Cred ca in primul an de filmari nu prea m-a primit nimeni sa stau de vorba cu autoritatile… A fost foarte dificil. (…) Am incercat sa stau de vorba cu directorul Unifarm, dar n-a acceptat. Si cu Eugen Nicolaescu as fi vrut sa stau de vorba, dar n-am reusit decat sa intru in posesia unui interviu dat pe un hol.“
Vlad Voiculescu a spus ca isi doreste ca acest film sa ne faca sa avem mai multa incredere unii in altii. „Cand am aflat despre lipsa citostaticelor, nu aveam pic de incredere. Nici in medic – in medicii din Romania in special –, nici in ONG-uri, pentru ca stiam din anii ’90 ca sunt folosite ca sa inregistrezi masini fara sa platesti taxe, iar in taximetristi nici atat. Cand am aflat de lipsa acestor medicamente de la o fosta colega de liceu, am crezut ca vorbeste prostii, iar cand sefa sectiei de onco-pediatrie de la Institutul Oncologic din Bucuresti mi-a dat o listuta cu ele, am crezut ca si ea vorbeste prostii si ca foloseste medicamente care in alte tari nu se mai folosesc. Cand am aflat ca e vorba de medicamente foarte ieftine, m-am gandit ca e o conspiratie a industriei farmaceutice, pana cand un medic austriac mi-a aratat schemele de tratament. Dupa toate aceste verificari am inceput sa capat incredere. Am mers la o farmacie si am convins o farmacista sa aiba incredere in mine si sa imi dea medicamente cu o reteta romaneasca. M-am dus la aeroport cu medicamentele in rucsac si i-am convins pe oamenii de acolo sa ma lase sa trec, spunand ca sunt pentru un frate (frate nu am, asa ca m-am simtit OK cu minciuna). La Bucuresti, cei de la Asociatia PAVEL si medicii de la Institutul Oncologic au avut incredere ca sunt medicamente reale. Apoi am convins si alte farmaciste din Austria, am mers in Ungaria unde medicamentele erau mult mai ieftine, am convins mai multi oameni sa le transporte si mai multi medici sa le ceara pe reteta. (A treia oara cand m-am dus la farmacia internationala din Viena, doamna de acolo mi-a facut un discount special dupa ce i-am spus despre ce e vorba.) Apoi Vlad Mixich a avut incredere in noi, noi am avut incredere in el sa-i spunem povestea, dumneavoastra ati avut incredere in povestea pe care a spus-o si asta a dus la o schimbare.“
Ideea documentarului i-a venit lui Claudiu Mitcu dupa ce Radu Jude i-a trimis link-ul materialului publicat de Vlad Mixich pe HotNews.ro unde vorbea despre criza citostaticelor si lipsa unor medicamente pe care statul ar fi trebuit sa le ofere gratuit bolnavilor de cancer. La premiera filmului, Mixich s-a referit la faptul ca solidaritatea celor care au transportat benevol citostatice din strainatate a reusit sa schimbe o lege. „E o poveste despre putere in cel mai bun sens al cuvantului pentru ca oamenii acestia au creat o retea, incepand cu Vlad Voiculescu si terminand cu al 400-lea om care a transportat medicamente sau care s-a inscris pe site-ul medicamente-lipsa.ro. Oamenii acestia au reusit sa fie mai puternici decat ditamai statul roman. Ei au reusit sa schimbe in ultimii doi ani o lege in asa fel incat ce ati vazut sa nu se mai repete cel putin pentru cele 24 de medicamente pentru care s-a repetat timp de doi ani si jumatate-trei. Acum lipseste un medicament, Cosmegen, dar e unul fata de multe altele. De la Vlad Voiculescu a inceput totul si de la Vlad lucrurile au continuat prin jurnalisti care lucreaza la Realitatea TV, la TVR, la Romania TV, la B1 TV, in marea majoritate a televiziunilor atat de tabloidizate din Romania, dar care au facut atunci emisiuni si zgomot despre acel lucru. Apoi a trecut prin avocati si prin IT-isti care ne-au ajutat dezinteresat, si printr-un om din minister, si tot acest lant de oameni a fost puternic.“
Pentru Vlad Voiculescu, aceasta putere e echivalenta cu ideea de succes. „Azi am avut discutia despre bonus cu seful meu si intr-o astfel de discutie e vorba despre masurarea succesului. In avionul care m-a adus la Bucuresti m-am gandit la cum se masoara succesul pentru cei din retea sau altii care lucreaza in ONG-uri sau sunt medici. Succesul se masoara in ajutorul dat altora. In perioada asta de timp cat am plimbat medicamente – noi stim pentru ca am facut un tabel –, pana in toamna lui 2012 erau 1.500 de pacienti care au primit medicamentele prin rucsac.“
Galerie foto
