– Fragment –
Imi indepartez degetele mainii drepte in fata ochilor si incep sa le pipai cu mana stanga, in vreme ce-mi rascolesc amintirile. Imi vine in minte ziua cand Jawad m-a tarat de par in camera in care se afla soba, acolo unde statea mama in zilele racoroase. Mi-a ridicat mana dreapta si mi-a lipit-o ca un salbatic de plita incinsa, jurand ca data viitoare o sa-mi reteze toate degetele daca voi mai face asa ceva. Mama a sarit innebunita, impingandu-l si urland la el:
— Vrei s-o omori pe sora-ta? Ce ti s-a nazarit, mai baiete, ce ti-a facut?
— S-o omor, zici? Stii ce vorbe nerusinate a putut scrie fata ta, doamna?! Auzi ce zice! Cica „buzele ei ard de dor dupa buzele lui…“ si alte prostii pe care mi-e rusine sa le rostesc, pricepi? a tunat si-a fulgerat el cu ochii bulbucati, tinand strans in mana vatraiul inrosit.
M-am prabusit pe saltea cuprinsa de o durere cumplita, sfasietoare in palma si in intregul brat, paralizata in vacarmul de tipete ce se inaltau ca un iures de bice, navalnice ca niste torente si am auzit-o pe mama izbucnind intr-un plans cu sughituri, lamentandu-se si blestemandu-si soarta…
Ma uit din nou la degete si zambesc. Le vad cum erau acum patruzeci de ani, cu cat sarg rascoleau tarana, facand o groapa suficient de incapatoare pentru a ascunde in ea poeziile si insemnarile pe care le scriam in continuare. Credeam ca in felul asta n-o sa mai poata da peste hartii nici djinnii pentru a-mi descoperi tainele. Iar lui Jawad n-o sa-i treaca prin cap atunci cand o sa stea langa ghiveciul cu menta, ca sa-i faca bezele fiicei vecinilor din balcon, ca doar la o schioapa de el se afla ingropate in tarana tainele mele, langa radacinile rodiului inflorit.
Le-am zambit degetelor mele dupa ce-am terminat treaba, intocmai asa cum le zambesc si astazi. Apoi am rupt un fir de menta si-am inceput sa-i smulg frunzele, numarandu-le una cate una si murmurand: „ma iubeste… nu ma iubeste… ma iubeste…“. Frunza iubirii m-a facut fericita si am suspinat linistita. Apoi m-am strecurat in casa eliberata de orice sentiment de teama.
„Ce s-o fi intamplat cu foile mele? S-or fi descompus, amestecandu-se cu tarana?“, ma intreb in soapta, ca si cand as fi uitat ca au trecut atatia ani din momentul cand le-am ingropat.
Am alungat de nenumarate ori teama care ma asalta sau ma lua prin surprindere. De fiecare data m-am revoltat impotriva ei si intotdeauna am invins-o. Invatatoarea care m-a mustrat si m-a facut proasta n-a reusit sa ma sperie decat pentru cateva clipe.
Aveam zece ani atunci si voiam sa cresc mai repede si din acest motiv incercam sa le imit pe adolescente si sa ma imbrac pe ascuns in vesminte ca ale lor. Dar cum in casa noastra nu existau asemenea lucruri, am recurs la ajutorul Azizei. Am luat-o cu binisorul, rugand-o sa-mi dea voie sa incerc desuurile surorii ei mai mari. I-am spus ca sunt nerabdatoare sa fiu mare si ea s-a inrosit si-a izbucnit in hohote de ras. Apoi m-a condus la sifonierul in care erau asezate rochiile si lenjeria intima apartinand surorii ei care se logodise de curand. Sutienul ei de culoarea fildesului m-a ispitit si mi-a starnit dorinta sa-l probez, asa ca am pacalit-o Aziza si am reusit sa-l iau acasa. In dimineata urmatoare, am strabatut distanta de trei kilometri care despartea casa mea de scoala din satul vecin, falindu-ma cu sanii mei pe care sutienul ii facea mult mai mari decat erau in realitate. Pe terenul de joaca nu m-au descurajat hohotele inaltate in vazduh de Suad, Nadin, Aziza si alte fete. Am intrat in clasa si m-am asezat in banca mea din fata, tusind ca si cum as fi vrut sa-mi dreg glasul, in incercarea de a atrage atentia invatatoarei asupra sanilor mei bombati si atunci s-a produs nenorocirea.
Sanii m-au obsedat in permanenta. Ii controlam in fiecare zi cand ramaneam singura in baie, iar cand ma spalam le pipaiam protuberantele neinsemnate. Imi inchideam pumnul drept masurandu-le cu el cresterea iluzorie, apoi inchideam ochii, inchipuindu-mi ca s-au implinit si atunci ma cuprindea un val de bucurie. La varsta aceea, nu-i mai ingaduiam mamei sa ma ajute sa fac baie. Am convins-o ca eram de-acum fata mare si ca sunt in stare sa-mi sapunesc capul si sa-mi frec singura spatele fara sa mai am nevoie de ajutorul ei. Ramaneam singura cu trupul meu si atunci imi lasam mainile sa cutreiere peste tot. Atingerea pielii imi dadea o senzatie placuta, deosebita, si atunci exclamam: „Allah! Allaah! Matase, Nahla!… Ma-ta-se!…“.
Si in clipa aceea auzeam ecoul aplauzelor publicului care se inaltau de la radio, ovationand cantecul lui Umm Kalsum, „Allah! Allaaah!“.
Sanii mi s-au rotunjit in sfarsit si astfel mi s-a implinit visul dupa care tanjisem atata vreme, dar n-am putut sa n-o invidiez pe Aziza care era mai mare cu doi ani decat mine. Oricum, comparand sanii ei e cu pieptul lui Suad, aproape plat, cu toate ca ajunsese la maturitate, ma puteam socoti multumita, zicandu-mi ca „cele mai bune lucruri sunt cele de mijloc“.
Mi-am iubit trupul, alintandu-l de cand eram mica, si cum cresteau cu un centimetru, cum schimbam numele sanilor: la inceput au fost cirese, apoi au devenit caise, iar in final rodii. Glumeam cu Suad pe seama boabelor ei de naut si ea lasa capul in jos fara sa-mi raspunda. Suad era subtirica, delicata, avea o inima buna, era deosebit de inteligenta si foarte disciplinata cu toate ca se bucura de mult mai multa libertate decat mine; in plus, era singura rasfatata din familia ei, care mai avea inca noua baieti. Parintii ei erau mai deschisi decat ai mei, indeosebi mama – o femeie delicata, inteligenta si instruita. Ii ingaduia sa faca aproape tot ce-si dorea, in limite rezonabile, fireste; ii cumpara rochii moderne, semanand cu acelea purtate de unele fete din Beirut care veneau vara sa-si petreaca vacanta in sat. Fratii ei o rasfatau; n-o tineau din scurt si n-o loveau asa cum facea Jawad cu mine. Suad nu s-a plans niciodata de familia ei si nici de trupul ei. Cand insistam sa-i aud parerea, ii scoteam vorbele din gura cu clestele si se limita sa-mi spuna ca trupul ei i se pare obisnuit, normal si ca nu se grabeste defel.
Imi aduc aminte de trupul acela firav si l-am urmarit cum s-a schimbat ulterior, implinindu-se frumos si armonios, ajungand sa atraga privirile colegilor din primul an de Universitate – ea era la Facultatea de Filosofie, iar eu la Litere. Imi aduc aminte – si memoria mea scanteiaza, plimbandu-ma uneori printre intamplarile din copilarie si pubertate, alteori aducandu-mi in fata ochilor imagini din adolescenta si prima tinerete –, dar un obstacol, un fel de bariera se ridica intotdeauna si-mi impiedica vederea in fata prezentului si a trecutului apropiat, ca si cum o cortina neagra si groasa le-ar ascunde de mine sau ca si cum un fel de orbire le-ar impiedica sa gaseasca drumul spre memoria mea.
Nu, n-am fost o fata nechibzuita sau usuratica. N-am fost nici lasciva, lasandu-ma dominata de instincte, asa cum e Aziza acum. La inceput ii era rusine pana si de inchipuirea ei si s-a dedicat lecturii din poetii uzriti1, laudandu-i si numindu-i „iubiti ai lui Allah“. Asta se intampla inainte de a-si intrerupe studiile, dupa ce familia ei s-a mutat la Beirut, si de prima ei casatorie, urmata dupa un timp de divort.
CARTEA
Se numeste pasiunecontureaza o imagine a societatii Beirutului intinsa pe o perioada indelungata, pana in contemporaneitate. Romanul urmareste destinele unor personaje marcate de istoria Libanului, reactia lor in fata dramelor ce zguduie societatea libaneza, drame ce cuprind Razboiul Civil din 1975, dar si conflictul din iulie 2006. In acest mediu instabil social si politic traieste Nahla, o tanara musulmana crescuta intr-o familie traditionalista, inzestrata insa cu frumusete, inteligenta si cu o pornire accentuata spre revolta si nonconformism. Nahla se indragosteste de Hani, un crestin pe care intentioneaza sa-l ia de barbat, insa intoleranta care cuprinde Libanul dupa Razboiul Civil din 1975 ii spulbera visul. Desi obligata sa se marite cu un musulman, Nahla continua sa intilneasca alti barbati, dar intelege ca aventurile ei ii vor lasa urme adanci in suflet. Ajunsa la maturitate, reia relatia cu Hani, intrucat ceea ce o incatuseaza „se numeste pasiune“.
AUTOAREA
Scriitoarea si jurnalista libaneza Alawiya Sobh s-a nascut la Beirut in 1955. A studiat literatura engleza si araba la Universitatea Libaneza din Beirut. A lucrat in jurnalism inca de la inceputul anilor ’80, publicand articole in ziarele si revistele vremii; in anii ’90 a fondat „Snob Al-Hasnaa“, revista celor mai bine vandute scriitoare din lumea araba contemporana, al carei redactor-sef a ramas. Unul dintre romanele ei, Maryam al-Hakaya (Maryam cea din povesti), a devenit repede un succes editorial international si a fost tradus in franceza, germana si italiana. Romanul Ismahul Gharam (Se numeste pasiune) a intrat in 2010 in competitia pentru International Prize for Arabic Fiction.