Pe prima coperta, deasupra vulpii, se anunta ca urmeaza un basm islandez intunecat, plin de umor si lirism. Sub vulpe se gaseste un citat din indragita cantareata Bjork: „Vulpea albastra e un roman magic“. Bjork este citata fiindca autorul „romanului magic“, Sjón (Sigurjon Birgir Sigurdsson), este unul dintre textierii sai. Sjón mai este si dramaturg si, fireste, cum ii sta bine unui domn din Reykjavik, cat se poate de poet.
Pe ultima coperta, „The Times“ descrie ceea ce deja s-a citit drept un roman-parabola, comic si liric, despre natura lucrurilor. „The Independent“ trateaza cartea tot drept roman, mai exact „un roman translucid, in care cititorul simte cum, dincolo de suprafata, se misca lucruri stranii si luminoase, ce lasa in urma o serie de mici capcane ascunse“. Apoi, daca nici specialistii nu se pot hotari…
Exista totusi cateva certitudini: actiunea se petrece in anul 1883, in Islanda. Exista, totodata, mai multe povesti care se intrepatrund. Exista pastorul Baldur, exista o vulpe albastra (sau poate ca mai multe), exista un botanist – Fridrik B. Fridjonsson –, o tanara cu sindromul Down, care a fost salvata dintr-un naufragiu, a adus bucurie in vietile mai multor oameni, a murit, iar acum este inmormantata.
Cred ca, pana la urma, ca din orice carte mare, si de la acest Sjón ia fiecare ce vrea: textul Vulpea albastra e si parabola, e si basm, e si roman, e si translucid, e si liric, e si intunecat, e si postmodern si vechi in acelasi timp, complex, paradoxal si, cel mai important, frumos. Are ceva din adancurile in care navigheaza Hemingway in Batranul si marea, rezuma, destul de bine, cateva dintre tarele fundamentale ale omului, acest animal limitat, lacom, criminal si visator. Desigur, ca in orice istorie care-si propune intelepciunea, vanatorul ajunge sa fie vanat.
Personal, prefer portretul tarziu al unui personaj absolut secundar: Solvi Helgason, descris drept vagabond si om bun la toate. Gasesc scandaloase asemanari intre viata lui Solvi si viata mea adevarata. Si el traia insirand barfe de prin alte tinuturi. Era deci un povestitor si un distribuitor de stiri, era ochelarist si inzestrat cu judecata dreapta. Era un culegator de harfe.
Mai departe: Vulpea albastra e, in egala masura, o constatare foarte trista a eforturilor pe care trebuie le intreprinda omul pentru supravetuire, o epopee a acestei lupte in egala masura ridicola si amuzanta, absurda si tragica, un continuu amestec de comedie si durere.
Vulpea albastra se apropie, chiar daca ocolind si abatandu-se prin teologie si combaterea electricitatii si Evangheliei dupa Edison, se apropie, deci, periculos de mult de raspunsul groaznic, dar adevarat la mai vechea intrebare „Ce este omul?“.
Dar scrie frumos Sjón. Scrie foarte frumos. Fragment: „Printre crestele dinspre apus se zareste o bucatica de cer pe care stralucesc trei stele din constelatia Lebedei.
Norii atarna greu deasupra vaii.
Ninge pana a doua zi spre pranz.
Cerul e senin, iar prima sclipire sangerie a zorilor strapunge intunericul adanc al miezului de iarna“.
Poate ca, in definitiv, estetrica asta e toata treaba cu Vulpea albastra. Poate ca Vulpea albastra e doar o zapada care cade si cade si cade si acopera tot pamantul, ascunzand o taina care s-ar putea afla, dar la fel de bine s-ar putea sa nu se afle niciodata.