Robben a invatat singur cum sa „scarpine“ cele sase fire magnifice, a caror rezonanta a pus in vibratie lumea ultimelor trei patrimi de secol. Ba mai mult, intr-un gest de fronda juvenila, s-a considerat „elevul“ lui Mike Bloomfield, nu al parintelui. (Conceptia tatalui trebuie apreciata insa: n-a impus copiilor ce sa faca, i-a lasat sa priceapa singuri ce le place!) Totusi, spiritul de familie a fost mai puternic decat individualismul. Cei trei frati Ford: Robben, Mark si Patrick, au format si intretin inca, de la infiintarea in 1969 si pana azi, The Ford Blues Band, trupa cu vreo doua-trei discuri oficiale, dar cu nenumarate prestatii in concert – deliciul amatorilor de inregistrari pirat.
Talentul promitator al tanarului nascut in Ukiah, California, si mutat in San Francisco la apogeul epocii flower-power, a fost remarcat, intre altii, de Charlie Musselwhite, care l-a recrutat in trupa de acompaniament. Inzestrarea sa putea ramane inutila daca omul si-ar fi batut joc de harul primit. O viata plina de excese parea fireasca la tinerete, atunci si acolo. Nimeni n-ar fi observat daca de pe firmament mai disparea o steluta. Dar tanarul Robben a rezistat bine ispitelor celei mai frumoase perioade din cate a traversat omenirea (sic!). Seriozitatea l-a impus ca muzician de studio si, in aceeasi masura, ca echipier de turneu. Dupa Musselwhite, Robben Ford a cules aprecieri cantand cu Jimmy Whiterspoon, George Harrison, Joni Mitchell, Bob Dylan, Bonnie Raitt, Phil Lesh, Tom Scott, Larry Carlton, Sadao Watanabe, incununarea colaborarilor fiind aceea cu insusi Miles Davis, pe la jumatatea anilor 1980. Din sirul numelor (mult mai lung decat ce-am consemnat frugal) se deduce rapid ca Robben Ford este un muzician versatil si consistent, tainic si „vizibil“ in egala masura. Calitatile astea sunt necesare intr-o companie selecta, precum cele mentionate, unde protagonist e altcineva. Nu faci figuratie, nici nu iei fata unui Bob Dylan; stai la locul tau, in stanga sau in dreapta vocalistului, un pas ori doi mai in spate. Altfel te faci de ras, ba te trezesti si concediat pe la jumatatea turneului!
Modestia se exclude din „naturelul“ oricarui chitarist adevarat, chiar daca e jucata convingator. Nici Robben Ford nu s-a putut tine la umbra propriei cumpatari. Cateva tentative de-a canta in trupe s-au soldat cu discuri notabile, mai greu de ascultat pentru nepatimasii tainelor jazz-bluesului. Fiindca jazz-blues e genul cultivat de Robben Ford, in traditia West-Coast, cu (e)fuziuni de pop sau rock cat sa coloreze textura clasica. Jing Chi, Renegade Creation si Yellowjacketts sunt numele sub care contributia lui Ford se integreaza fara efort si se distinge cu eleganta. Proiectele personale, destule, n-au sarit de linia subtire ce desparte, in showbiz, marea foarte talentatilor de firmamentul pe care stralucesc (si deseori crapa) stelele de prima dimensiune. Robben Ford nu este sclipitor ca Stevie Ray Vaughan, nici minimalist ca Mike Stern, nici patimas precum Coco Montoya, nici adictiv ca Sonny Landreth, nici traditionalist, cum sunt Keb’ Mo’ si Lee Ritenour, fiecare in felul sau. El are cate ceva din toate acestea si le combina intr-un stil unic, a carui caracteristica as spune ca ramane discretia stralucitoare.
Cariera de peste patru decenii numara vreo 35 de albume proprii, fara colaborari. Ultimul sosit pe lista, al treilea de cand a semnat contractul cu Provogue, se numeste Into the Sun (2015, Mascot). 11 piese „inginerite“ de vechiul prieten sunetist Niko Bolas, la Sound Emporium Studios, Nashville, TN, cu invitati de calibru (vedeti lista lor pe coperta). De ascultat cand se ingreuneaza inima…