Fireste, ma voi referi la ceea ce am vazut la rampa in seara primei reprezentatii, insa nivelul estetic atins tradeaza multe din problemele semnalate de actori intr-un memoriu trimis Ministerului Culturii si presei. E chiar hazliu, de pilda, dar s-a dovedit total contraproductiv, ca regizorul Hadji-Culea a trebuit sa lucreze, in faze de maxim zbucium institutional, cu cativa dintre contestatarii managerului Hadji-Culea! Lipsa abilitatilor de comunicare si a interesului pentru dialog, care-i erau reprosate, se „citesc“ in insuficientele realizarii artistice. Ca regizor, te exprimi prin interpreti si cum ii poti aduce pe acestia la viziunea ta si la unison, in conditiile in care dialogul nu exista? E un risc nedepasit, tradus aici in stilul de joc expediat, pripit, ratand multe din poantele servite de text. E, apoi, problema relatiilor dintre camarazii de distributie insisi, unii apartinand taberei revoltatilor, ceilalti, indiferenti ori multumiti punctual ca un primit un rol si ca-si pot face meseria. Jucatul en froid e vizibil in momente cand actorii nu se asculta, isi fura fraza, nu au rabdare unul cu celalalt. Tensiunile din etapa repetitiilor au afectat produsul artistic, devenind una dintre cauzele, mai sunt si altele, inegalitatilor de tot soiul ce caracterizeaza sub aspect valoric Colivia. Ironic, trupa ieseana s-a aflat prin acest proiect repertorial, cu un fil a la patte, captiva in propriile probleme acutizate prin nerezolvare.
Am s-o spun de pe-acum, neglijand canonul jurnalistic, conform caruia locul concluziei e in ultimele randuri (rugandu-va sa cititi totusi pana la final!), ca spectacolul e dens ca intamplari, personaje, figuranti, decor, obiecte scenice, costume, agitatie, dar radem prea putin! Sigur, publicul se amuza si aplauda la un gest ingrosat, la o scalambaiala ori o injuratura, dar pana la comedia haut niveau e cale lunga! Premisele existau: vodevilul lui Feydeau e un material dramaturgic generos, cu situatii amuzante in cascada, bine construite narativ, cu linii comice inlantuite de caractere cu puternica incarcatura comica! Insa in drumul lor dinspre pagina de literatura (traducerea lui Gabriel Avram e foarte riguroasa!) catre public via scena apar sincope. In primul rand, se incepe la o turatie prea ridicata, de unde nu se mai poate urca. Cateva grade, putine, pe scala unei comedii ce dureaza doua ceasuri e insuficient, cu consecinta secventelor liniare. Forta de inaintare nu e la nivelul demarajului! Regizoral, solutiile ce tin de mijloacele tipic scenice de sporire a umorului sunt modeste, gagurile imaginate ca plus la Feydeau sunt previzibile si devalorizate prin repetare insistenta. In lista insuficientelor artistice se adauga nunta cu manechine, care e pur si simplu grotesca, nepotrivindu-se logicii si registrului dramatic! Decorul lui Stefan Caragiu e activ, „joaca“ si el, se misca, dar intra in proces de dezmembrare prea devreme, necontrolat, expunand solutia de mai tarziu si surpriza. Teatralizarea masinistilor nu imbogateste mizanscena; nici atat, cele doua-trei incercari ale actorilor de a se adresa direct spectatorilor cu intentia de implicare emotionala suplimentara. Aparté-urile, tehnica de baza a farsei, nu sunt exploatate interpretativ, esuand stilistic. Marionetizarea personajelor in incheierea reprezentatiei e ineficienta, rapind publicului placerea de a intelege asta singur, ca atunci cand cineva nepriceput la spus bancuri, dupa ce lanseaza poanta, ti-o si explica, sa fie sigur c-ai priceput-o, dar amputandu-i farmecul!
In raport cu textul dramaturgului francez, Cristian Hadji-Culea s-a pozitionat foarte cuminte, multumindu-se sa respecte supus indicatiile din didascalii. O plasare comoda artistic, confirmand lipsa de implicare ca element al manierei sale generale de lucru.
Alegerea Coliviei lui Feydeau e justificata: un vodevil aduce lume-n sala; piesa francezului ofera actorilor buni partituri ample, pe care pot construi creator, celorlalti, sansa de a-si face profesiunea. Majoritatea au jucat precipitat, nesocotind evidenta ca graba nu inseamna in sine ritmul cel mai bun. Unii si-au imbogatit personajele, adaugandu-le linii surprinzatoare, potrivite profilului inchipuit de dramaturg. Altii le-au saracit, nepricepandu-se sa le intruchipeze macar asa cum le-a croit teatral Feydeau. Indiscutabil, doua au atras pozitiv atentia: Bouzin al lui Horia Verives si Generalul lui Calin Chirila. Horia Verives articuleaza identitatea caracteriala a „textierului de vocatie“ pe care-l realizeaza printr-un mix de expresivitate corporala, mimica, gaguri, chiar daca unele sarjate, intr-o abordare ce aminteste de scoala comica franceza. Efectul e ca la fiecare aparitie il urmaresti, zambesti, razi. Intr-un cu totul alt fel, Calin Chirila isi impune Generalul delimitandu-l de grup printr-o culoare atitudinala si lingvistica de sorginte latino-americana (hispano-portugheza), explodand energetic la toate intrarile in cadru. Prin contrast, cea mai neconvingatoare prestatie a fost a Adei Lupu/Viviane, excesiva, inadecvata personajului, cu accente si stridente vocale nemotivate, al caror rezultat este aruncarea cuvintelor inspre public.
Reprosul fundamental cu care trebuie sa se confrunte Colivia de la TNI e ca, pe parcursul sau, dozele de umor sunt rare. Frumoasa „povara“ a declansarii bunei dispozitii in partea neluminata a salii a ramas cvasi-exclusiv in seama vodevilului lui Feydeau. Scopul comediei e unic, dar metodele difera, iar echipa de realizatori a cam lasat totul in sarcina fanteziei si ingeniozitatii lui Feydeau, sa-si faca singure treaba.