Cautam o imagine reprezentativa cu partea artistica romaneasca a lui Brancusi, creatorul care ne-a lichidat complexele de inferioritate. Acel Brancusi care, plecat din Hobita, a devenit poate cel mai important artist al secolului trecut. Acel Brancusi de care tinerii din fotografie sunt foarte mandri.
Incercand sa „citesc“ fotografia lor de grup, le vad mandria, din priviri si din limbajul corporal. Acesta din urma se converteste, la unul dintre ei, in „atitudine“. Si-a lasat ochelarii de soare pe ochi si pune un picior peste altul, tragand totodata de umeri, sa stea cat mai drepti. Colegul din dreapta, in schimb, este putin obosit si are naturaletea de a nu poza atunci cand se trage-n poza. La fel baietii din stanga, dintre care unul in planul cel mai indepartat. Fetele din prim-plan stau cam in aceeasi pozitie, de parca s-ar fi sincronizat mental in fata obiectivului. Mai mult ca sigur, un alt tanar din grup e in spatele aparatului de fotografiat care-i imortalizeaza.
Sa ne intelegem: individual si per ansamblu, grupul mi se pare OK. Sunt niste tineri draguti si finuti, de o anumita conditie, iar nu niste specimene a caror nevertebrare intelectuala sa li se citeasca pe fata. E un grup simpatic de tineri simpatici care fac impreuna o fotografie care ar fi trebuit sa fie – si ea – simpatica.
Din nefericire pentru grupul nostru, fotografia lor e departe de a fi simpatica. As spune ca-i hotarat antipatica, daca antipatia, ca si simpatia, n-ar depinde prea mult de umorile receptorului. Poza lor de grup e in afara diagramei de simpatii si antipatii personale. Fotografia pe care o „citesc“ acum este, independent de ce simtim eu, sau tu, sau el, o oroare.
Acesti tineri care se fotografiaza cu Masa Tacerii a lui Brancusi nu stau in fata capodoperei; ci, la propriu, pe ea. Sase „scaune“ pentru sapte turisti (caci doi isi impart unul); s-ar fi gasit locuri libere si pentru mai multi! Elementul central, in care se vede o fisura (va spuneam doar ca fotografia e de buna calitate), a ramas intr-o goliciune melancolica, in spatele tinerilor mandri. Ei si-ar fi putut pune hainele pe „masa“, ca sa fie mai degajati in miscari, ori mobilele si gadget-urile electronice. Cand am fost la Targu Jiu si am vizitat ansamblul brancusian, am vazut cu ochii mei, pe Masa Tacerii, firimituri de paine si urme de unt. Se luase un pranzisor acolo, nu cu multe minute in urma. Pe tinerii din fotografie nu-i cred capabili de asa ceva. Dar ei, ei insisi cum se cred?
Le-a dat prin minte ca poza lor de grup denota o mentalitate subculturala si o igiena deplorabila a comportamentului individual? Sunt doar inconstienti stand cu fundurile pe o opera de arta de patrimoniu, cum tind eu sa cred, sau vor sa braveze huliganic, sa arate ca, iata, pot face ceea ce n-ar trebui sa se poata face?
Si unde sunt paznicii care ar fi sa vegheze la acel „please, don’t touch“ pus in toata lumea civilizata in dreptul oricarei piese de o anumita valoare cultural-istorica? Si unde sunt asiguratorii acestor capodopere brancusiene la care orice vandal cu o imaginatie pe masura lui poate veni intr-o noapte, cu ciocanul, sa ia farame din ele acasa? Si unde este cordonul minimal de securitate? Ce e oportun la Stonehenge si in zeci de alte locuri e inadecvat la Targu Jiu?
Mi se va spune ca Brancusi insusi a dorit sa fie asa. Fals. Mi se va replica atunci ca arta aceasta „de for“ este prin natura si conceptul ei mai deschisa catre interactiunea cu publicul. Cat de deschisa? Pana unde merge deschiderea? Probabil, pana acolo unde merge si nesimtirea consumatorului de cultura. La o adica, pe Masa Tacerii am putea juca si table, intru cresterea coeziunii sociale a grupului de vizitatori.
Aceasta fotografie ma oripileaza tocmai pentru ca stiu ca ea nu semnaleaza o exceptie de la regula. Ea nu e fructul unei intamplari, al unui accident, al unei conjuncturi nenorocite in care, sa zicem, paznicul isi facea nevoile, asiguratorul daduse faliment, iar cultura din zona tocmai isi schimba culoarea politica. Poza aceasta este dincolo de intamplarea care a generat-o. Ea nu-ti arata o actiune huliganica penetrand regulile sanatoase ale sistemului. Ea-ti arata chiar sistemul.
Sistemul in care casele de patrimoniu sunt demolate pentru a se face loc unor complexe mai rentabile si in care statuile sunt mutate pentru a se face parcari. Sistemul deplans ipocrit la aniversari si comemorari, pe forumurile ziarelor si in conversatia cotidiana, dar care nu se schimba si nu se va schimba decat prin reguli tot sistemice aplicate strict.
Ar fi atat de comod sa cautam, dimpreuna cu „forurile“, un vinovat si sa-l scoatem tap ispasitor pe un biet paznic de capodopere.
Intrebarea mea e la fel de simpla ca raspunsul la ea. Care este solutia structurala pentru ca pe Masa Tacerii a lui Brancusi nimeni sa nu mai poata sta in fund, picior peste picior si cu fata spre viitor?