Prin aceasta „mantra“ (cum o numeste) el a intuit, spune azi, si niste puncte comune cu idolul sau. „Nici mie nu mi-a placut scoala; pe urma am aflat ca el n-a terminat liceul“ ar fi unul dintre ele. (Altul ar fi radacinile italiene si latura patimasa care vine de aici). Pana la urma, Cannavale chiar a ajuns sa faca teatru cu Pacino si, odata cu Danny Collins, au impartit in premiera si platoul de filmare. In roluri de tata si fiu. Nu cred ca mi s-a parut: Cannavale i-a furat lui Pacino scenele, dar cred ca si Pacino l-a lasat. Pentru ceea ce e pana acum rolul vietii sale – un barbat cu o situatie grea, o sotie gravida si un diagnostic de cancer care, colac peste pupaza, se mai intalneste si cu tatal care l-a ignorat o viata –, Bobby Cannavale cred ca s-a pregatit ca pentru doctorat. Asta nu se vede pe ecran, unde interpretarea lui e fara cusur. Super-taios si hiper-sensibil in rolul unui tip lovit care incearca sa tina scutul ridicat, sugerand o sensibilitate nebanuita in spatele rolurilor de macho italo-american de pana acum.
Altfel, Al Pacino dorea de mult sa joace o vedeta rock, desi recunoaste ca regizorul Dan Fogelman nu l-a intrebat daca stie sa si cante atunci cand i-a propus rolul. Gaselnita cu starul care afla 40 de ani mai tarziu ca John Lennon i-a scris o scrisoare lasandu-i numarul de telefon si spunandu-i ca depinde doar de el sa separe celebritatea de integritatea artistica e reala. I s-a intamplat lui Steve Tilston, un folkist din Marea Britanie care avea 21 de ani cand Lennon i-a scris, in 1971: „Being rich doesn’t change your experience in the way you think“. Cand il vezi pe Pacino pregatindu-se de concert cu camera urmarindu-l din spate intrand pe scena, in fata a mii de oameni (piesa respectiva a fost trasa in 20 de minute in pauza unui concert Chicago), simti si emotia actorului care se regaseste intr-o postura pe care si-o dorea, dar de care ii e teama. (El marturisind intr-un interviu ca nu i se pare nimic mai nasol decat sa uiti versurile unui cantec atunci cand esti pe scena.)
Debutul scenaristului Dan Fogelman in lungmetraj flirteaza cu disponibilitatea spectatorului de a identifica personajul central cu protagonistul atunci cand intre ei exista puncte comune. Cu specificarea ca Pacino nu e semi-decrepit si ridicol in felul cum se imbraca, si ca si-a pastrat integritatea artistica, desi, dupa ce a devenit celebru, a mai jucat si pe pilot automat. Cum noi, pamantenii, suntem sensibili la povesti despre showbiz pentru ca avem senzatia ca intram in culise (tot o imagine prefabricata), Danny Collins mai bifeaza un punct castigat. Mai mult de atat insa, el e exact genul de film care trece ecranul prin combinatia umana de drama si comedie, la fel cum faceau Cuvinte de alint/ Terms of Endearment sau Mai bine nu se poate/ As Goos as It Gets, ambele regizate de James L. Brooks.
Am detectat un singur moment care ar mai fi putut fi trimat (Danny Collins alias Al Pacino si Mary, managerul hotelului, alias Annette Bening band impreuna si imprietenindu-se). In rest, cateva scene cu risc de melodrama sunt dezamorsate de interpreti si de capacitatea scenariului de a furniza situatii credibile si de a gasi resurse comice chiar si in situatiile grave. Filmul are si un final bun, taiat la milimetru, desi ajungi sa te obisnuiesti cu eroii si sa fii dispus sa mai stai o tara cu ei. Of, am uitat sa scriu si despre Christopher Plummer, care il joaca pe managerul lui Danny Collins. La 85 de ani are aceeasi privire tanara pe care a avut-o intotdeauna. Imi place la nebunie de el. Nu l-am vazut nici macar o data pe picior gresit sau intr-un rol in care nu era credibil. Tare mi-ar placea sa-l cunosc!
Danny Collins. Regia: Dan Fogelman. Cu: Al Pacino, Annette Bening, Bobby Cannavale, Jennifer Garner, Christopher Plummer