Fragment
Cind eram mic aveam in spatele casei un cird de curci si curcani. La noi, fiecare crestea animale pe linga casa. Erau vaci, porci, foarte multe oi si pasari. Noi nu aveam animale din cauza ca treburile alor mei nu le lasau timp pentru asa ceva. Ai mei nu erau legati de pamint. Cresteam insa pasari, pentru ca ele erau una dintre sursele noastre de carne. Familia mea consuma cu predilectie mincare cuser, cu toate ca tata avea o slabiciune pentru carnea de porc. Noi ne mai permiteam din cind in cind sa mincam carne de porc, dar o alta parte a familiei – nu. Ea respecta foarte sever legile veterotestamentare, destul de clare in ceea ce priveste mincarea. Asa ca eram si noi foarte restrictivi, din respect fata de cealalta parte a familiei, dinspre mama. Ne obisnuiseram usor si o faceam cu naturalete.
Pentru mine insa, curcile si curcanii erau niste animale mai speciale. De ce? Pentru ca, atunci cind eram mic, eu trebuia sa am grija de ele. In spatele casei noastre era o moara veche cu o curte mare si un nuc imens in mijlocul ei, la umbra caruia ne faceam noi veacul. Aici ne jucam toata vara. Mai erau si doua cisterne de metal pe jumatate ingropate in pamint, pe care ne cataram si stateam intinsi ore in sir. Vara se infierbintau de la arsita si atunci stateam doar sub nuc, la umbra, dar cum se lasa seara le escaladam si ne incalzeam de la metalul incins. Stateam pe ele ca niste sopirle pe pietre sau pe pamintul fierbinte.
Eu aveam insa o misiune: trebuia sa am grija de „bibii“, puii mici de curca, de o prostie ingrozitoare. Numai magarii puteau fi mai incapatinati decit puii de curca. Daca nu voiau sa intre in curte sau sa iasa, nu avea sens sa te chinui. Nu intrau sau nu ieseau si basta.
Cind bibiii erau foarte mici, trebuia sa-i prind pe rind si sa-i dau mamei ca sa le bage pe git niste boabe de piper negru. Cind eram mic si nu voiam sa maninc, mama ma ameninta zimbind:
— Daca nu maninci, o sa te indop ca pe bibii.
Si eu imi imaginam exact scena, pe care o si vedeam executata de mama. Iei puiul de curca, il tii strins cu ambele miini, il apesi atent, dar sigur cu doua degete din spatele craniului spre cioc, in asa fel incit sa deschida pliscul, iar cu cealalta mina, repede si indeminatic, ii bagi un bob de piper negru direct in beregata, in asa fel incit sa fie nevoit sa-l inghita pe loc. Te uiti cum isi da ochii peste cap de parca se ineaca si inghite in gol de multe ori, pina cind bobul destul de mare se duce pe git. Se duce, aluneca usor pe gitul lung, pina dispare undeva in pintece. Dupa aceea ii dai drumul si puiul alearga bezmetic citeva secunde bune, pina-si revine. Da, iar daca vreti cumva sa cresteti curci, sa stiti ca picioarele acestor pui plapinzi se freaca cu spirt ca sa creasca si sa treaca peste toate bolile. De ce? Habar n-am, dar asa era traditia la mine in familie in ceea ce priveste cresterea curcilor. As putea sa fiu un bun crescator de curci si curcani.
Cind auzeam amenintarea ca o sa fiu hranit ca bibiii, imi venea imediat pofta de mincare. Nu ma imaginam stind in bratele mamei si trecind prin aceasta procedura nu foarte simpla. Ma temeam ca o sa ma inec. Si mincam tot.
Aceste pasari aveau insa citeva obiceiuri stranii. Vara nu aveam decit o grija, in afara programului obligatoriu: aceea de a le urmari sa nu plece departe de casa sau de curtea morii. Stateam la umbra nucului sau pe „tisternele“ din curte si le supravegheam. Incepusem sa le invat toate obiceiurile. De cele mai multe ori citeam ceva. Mereu aveam o carte la mine. Dar le urmaream cu atentie si simt de raspundere. Din doua in doua pagini aruncam cite un ochi la ele.
Tot urmarindu-le, am observat ca sint momente in care se string gramada si incep sa scoata sunete ciudate. La curci, nu femelele fac spectacol de obicei, ci curcanii. Ele nu au nici anvergura, nici penele, nici margelele necesare, nimic. E insa un moment in care ele fac spectacolul si galagia cea mai mare. Se aduna in grup si incep sa scoata niste sunete stranii. Isi lasa capul ascutit pe o parte si se uita cu un ochi spre cer. Pentru ca la curci ochii sint plasati de o parte si de alta a capului, cum sint la noi urechile. Stau asa minute in sir, scotind niste ciriituri foarte lungi. Privesc undeva sus, sus de tot.
Din cercetarile pe care le-am facut cind eram copil, va pot spune cu exactitate cind fac acest spectacol zgomotos. Atunci cind pe cer apar anumite pasari calatoare, dar mai ales de prada. Nu am citit tratate despre comportamentul curcilor, insa va pot spune ca, daca incep sa faca asa, trebuie sa priviti spre cer. Acolo, sus de tot, veti vedea niste pasari, si nu orice fel de pasari. Bunelul meu imi spunea cind eram foarte mic ca animalele isi amintesc uneori ce-au fost.
— Animalele au fost domesticite. Din cind in cind, ele isi mai amintesc ce-au fost cindva. Isi amintesc cum au fost lasate de Dumnezeu pina sa ne intilneasca pe noi, oamenii. Unele isi amintesc ca au zburat si vor sa zboare. Altele, ca au fost cindva animale de prada si vor sa vineze, nu sa manince din mina stapinului. Altele isi amintesc ca au fost libere si vor libertate. Animalele domestice sint un lucru trist, asta trebuie sa stim. Doar noi ne bucuram de ele, pe cind ele sufera ca nu mai sint ce-au fost. Au fost dresate, domesticite. Li s-a schimbat natura data de Dumnezeu, pentru ca si omul se joaca de-a Dumnezeu si vrea sa-l imite. El creeaza, noi domesticim. Si oamenii sint la fel. Au fost altceva si au fost „domesticiti“. Pacatul le-a luat libertatea si au uitat ce-au fost. Noi sintem pe acest pamint ca sa le amintim ce-au fost si ce sint in adincul sufletului. Noi trebuie sa le readucem libertatea. Trebuie sa-i ajutam sa-si cistige libertatea si salvarea. De asta sintem aici. Noi sintem cei de pe cer, cei care zboara liber in inalturi. Ei, cei cazuti, sint ca aceste curci domesticite si neputincioase, care mai stiu doar sa ciriie din cind in cind.
Asta era lectia bunicului, care de obicei putea sa faca din orice exemplu o poveste cu morala. Ai nostri erau maestri in a spune astfel de povesti.
Mai exista un moment fascinant. Acela in care curcanii intrau in scena. Atunci se infoaie brusc si devin tantosi. Aripile se duc spre pamint, penele se ridica, pieptul se umfla puternic, iar coada se transforma intr-un imens evantai deschis. Margelele din jurul gitului se inrosesc si se umfla, mucul de pe nas se face rosu ca para focului si curge in jos ca o trompa subtire de elefant, iar curcanul incepe un dans nebun. Si, din cind in cind, intinde brusc gitul in fata si scoate un soi de chiot de lupta: clu-clu-clu-cluuuuu…
CARTEA
Volumul Sectantii este primul din Mica trilogie a marginalilor, in care vor mai aparea Banditii si Izgoi-Jidi.
In Bugeac exista o comunitate religioasa care reuseste sa supravietuiasca de patru generatii, cu toate ca a trebuit sa treaca prin tot atitea regimuri diferite: imperiul tarist, Romania Mare, URSS si Republica Moldova. Comunitatea a fost fondata la sfirsitul secolului al XIX-lea de un negustor din Transilvania, ajuns undeva intre Chilia, Ismail, Cetatea Alba si Odessa. Sub influenta rusilor rascolnici si molocani, a colonistilor germani protestanti si a evreilor mesianici, tinarul transilvanean simte o chemare ce il indeparteaza de religia ortodoxa si il arunca intr-o aventura incredibila. Este vorba despre o secta cu idealuri inalte si un stil de viata de o puritate nemaiintilnita. Statul, Leviatanul secolului XX, majoritatea pravoslavnica si, mai ales, „lumea aceasta” laica au fost mereu adversari de temut, dar si o provocare pentru comunitate, care face eforturi sa le salveze si sa le aduca pe calea cea buna. Cum a rezistat micul grup in fata fortelor cumplite ce il amenintau? Cum a facut fata marilor ispite ale secolului XX? Vasile Ernu spune povestea fascinanta a acestei comunitati – o poveste care continua si azi.
AUTORUL
Vasile Ernu este nascut in URSS in 1971. Este absolvent al Facultatii de Filozofie (Universitatea „Al.I. Cuza”, Iasi, 1996) si al unui master de filozofie (Universitatea „Babes-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1997). A fost redactor fondator al revistei Philosophy & Stuff si redactor asociat al revistei Idea arta + societate. A activat in cadrul fundatiilor Idea si Tranzit si al editurilor Idea si Polirom. In ultimii ani a avut rubrici de opinie in Romania libera, HotNews, Timpul si Adevarul, precum si rubrici permanente in revistele Noua literatura, Suplimentul de cultura si Observator cultural. A debutat cu volumul Nascut in URSS (Polirom, 2006, 2007, 2010, 2013), tradus in rusa, bulgara, spaniola, italiana, maghiara si poloneza. Cartea a fost nominalizata la Premiul de debut al revistei Cuvintul, Premiul pentru roman si memorialistica al revistei Observator cultural si Premiul Opera Prima al Fundatiei Anonimul si a fost distinsa cu Premiul pentru debut al Romaniei literare si cu Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor din Romania. A mai publicat: Ultimii eretici ai Imperiului (2009, Polirom; nominalizata la Premiul pentru eseu al revistei Observator cultural si distinsa cu Premiul Tiuk!; tradusa in Italia si in curs de publicare in Rusia); Ceea ce ne desparte. Epistolarul de la Hanul lui Manuc (impreuna cu Bogdan-Alexandru Stanescu, 2010, Polirom); Intelighentia rusa azi (2012, Cartier); Sint un om de stinga (2013, Cartier). A coordonat: Iluzia anticomunismului. Lecturi critice ale Raportului Tismaneanu (impreuna cu Costi Rogozanu, Ciprian ?iulea si Ovidiu ?ichindeleanu, 2008, Cartier); Ucraina live. Criza din Ucraina: de la Maidan la razboi civil (impreuna cu Florin Poenaru, 2014, Tact). Este unul dintre fondatorii si coordonatorii proiectului www.criticatac.ro.
Mai multe detalii pe www.ernu.ro si www.nascutinurss.ro.