Multi ani mai tarziu, in fata plutonului de executie compus dintr-o singura, ferma intrebare a iubitei mele, intrebare care nu va fi niciodata scrisa, nici in corpul acestui text, nici in corpul altuia, intr-un mic apartament de doua camere din centrul capitalei, aveam sa-mi amintesc ziua aceea in care m-am apropiat prima data de Gabriel Garcia Marquez incercand sa-l ating.
Aveam saisprezece ani, eram elev de liceu, eram insolent, eram nebun. Credeam ca pot cuprinde – deja! – veacul de singuratate. Incercam sa identific logica aceea care facea din realismul magic ceea ce indiscutabil era. Intocmeam fise fiecarui personaj, le urmaream actiunile, le disecam deciziile, ma indignam, ma uluiam si, desigur, nu pricepeam nimic. Am convenit ca o asemenea carte nu e de pe lumea aceasta si am lasat-o, teoretic, asa.
Mai tarziu mi s-a intamplat viata. Am continuat, totusi, sa ma gandesc, cand si cand, la lumea fantastica a lui Gabo, mai tarziu n-am mai folosit ratiunea ca sa ma descurc in tunelul fiecareia dintre inimile celor pe care i-a scris.
M-am lasat condus de altceva.
I-am urmat oamenii, asa cum urmezi cursul unei ape. Nu mai voiam sa stiu „de ce“, pur si simplu calatoream cu Marquez in pustiul singuratatii. Niciodata n-am ajuns mai departe.
Mi s-a aratat limpede magia magicianului columbian: totul este literatura. Nu exista granita intre cei vii si cei morti, timpul este o conventie, timpul este, in primul rand, o cumplita repetitie, caci toate cate vor mai fi deja au fost.
M-am asezat, si nu o singura data, si eu sub castan cu fantoma lui Jose Arcadio Buendia, patriarh si visator. Am orbit cu Ursula si totusi nimeni nu a remarcat, caci oamenii privesc mai ales inspre interior. Am mancat si eu pamant cu Rebeca si m-am lasat alungat din casa de nebuni. Mi-am schilodit sufletul ca Amaranta, doar pentru a arata capriciile inimii unei femei, care desigur e condamnata la mister. M-a devorat insomnia si am dat si eu boala mai departe.
M-am nascut cu ochii deschisi si am luptat cu colonelul Aureliano Buendia si n-am castigat nici un razboi si m-am retras in laboratorul meu facand la nesfarsit pestisori de aur pe care i-am topit doar ca sa fac altii, pana in ziua in care m-am dus sa vad, pentru ultima data, circul. M-am inaltat pana la cer cu frumoasa Remedios.
Cand totul este literatura, totul este posibil, totul este in acelasi timp vechi si modern, totul este deodata trecut si viitor. Nimeni inainte n-a mai reusit sa expuna acest adevar si de aceea de cate ori ploua indelung inchid ochii si ma vad aievea in Macondo, sub fluturii galbeni ai lui Mauricio, si cand mor ploua cu petale de flori si cand sangerez sangele meu calatoreste strazi, ba chiar bulevarde si tari si continente, si se infatiseaza mamei mele ca sa-i vesteasca acest repetabil sfarsit.
Gabriel Garcia Marquez ia tot ce se stie despre om, despre patimi si suferinta si deznadejde si speranta si vise, el ia tot ce se stie despre istorie, care nu e altceva decat prelungirea unor sentimente exagerate, priveste acest tot cu intelegere si dezgust, cum trebuie ca face orice zeu cu creatia sa.
M-am bucurat sa aflu ca in ultimii ani Gabriel Garcia Marquez nu-si mai amintea. Un alt scriitor, inca mai mare, i-a dat aceasta binecuvantare finala – sa nu iti mai amintesti ca toate s-au intamplat deja, inca de la inceput, de cand nu era decat cuvantul sau nici macar el.