Inregistrasem informatia ca atare, fara sa ma gandesc mai mult la ea. O considerasem doar un fel de reclama a locului: Elvetia, manastiri, munti inzapeziti si ferme cu vaci Milka. Nici nu mi-a trecut prin cap ca grajdul din barne ridicat langa manastire e un staul de vaci cu vaci. Abia in dimineata aceea mi-am dat seama ca acolo se afla o ferma functionala, nu una turistica. Mi-am amintit imediat si de un e-mail primit de la un cunoscut originar din Romania, emigrat in Canada, apoi mutat in Elvetia si stabilit in Zug (fiindca romanii orisiunde cresc, doar la ei acasa se sfrijesc). Imi trimisese in corpul mesajului o fotografie cu o vaca si adaugase: „Vecina noastra“. Mie mi se paruse tot o referinta ironica la stereotipurile despre Elvetia, dar nu era asa: vaca din fotografie, impreuna cu alte cateva zeci, era intr-adevar vecina lui – si a altor locuitori din cartierele rezidentiale ale Zugului.
Ca taran fugit la oras, amestecul mi s-a parut neverosimil si greu de asociat cu un spatiu social urban. Acum cativa ani consiliul local al Timisoarei a interzis cresterea animalelor de casa, cu exceptia celor de companie, asa incat, teoretic, locuitorii din oras n-ar avea voie sa mai creasca nici macar gaini. E drept ca decizia, la fel ca alte hotarari romanesti luate fara multa judecata, nu e respectata si nici n-are cum sa fie, dar ilustreaza dihotomia radicala ce exista la noi intre spatiul urban si cel rural. Dihotomia asta pare sa nu functioneze in Zug. Oraselul e impanzit de ferme mici, unde se cresc animale, se cultiva legume, se planteaza livezi de ciresi.
Dupa ce s-a desprimavarat, intr-o alta dimineata am auzit in urechi un zgomot la fel de familiar ca si mirosul de balegar: un zornait de talangi tot mai apropiat, ca al turmelor de oi ce veneau odinioara pe ulitele satului. M-am uitat pe geam si le-am vazut acolo, la cincizeci de metri de mine: vreo zece-douazeci de oi pasteau linistite intr-o ingraditura inverzita. Mai jos, intr-o alta ingraditura, in vreo cinci stupi bine inveliti, albinele asteptau sa se incalzeasca vremea, ca sa iasa pe pajistile din jur, verzi ca in filmele idilice despre viata la tara. Doar ca aici eram intr-un oras, iar la vreo cinci minute distanta de grajdul cu vaci si de turma de oi se insirau niste reprezentante Ralph Lauren, Tommy Hilfiger si Gucci, alaturi de magazine de ceasuri Tag Heuer, Patek Philippe, Rolex.
Daca mi-ar fi spus cineva ca in Europa Occidentala oile se pot creste la oras, mi-ar fi venit greu sa cred. In Elvetia se poate. E drept ca ferma despre care povestesc se afla pe terenul unei manastiri catolice, dar ea nu-i un unicat. La vreo suta de metri mai jos, intre o vila Secession si un complex de apartamente modern, e o alta ferma, cu livada de ciresi, straturi de lalele, oi, vaci si straturi de legume si verdeata. Mai incolo, alaturi de o scoala generala din mijlocul orasului, un card de capre pasc pe langa terenul de sport al elevilor. Elvetienii de aici n-au nevoie de downshifting: au reusit cumva sa imbine tihna traiului rural cu facilitatile vietii moderne. Vii de la munca, din cartierul de birouri, iti parchezi masina in fata apartamentului cu vedere spre lac, bei linistit o bere pe terasa, respiri aerul rece si proaspat, cu miros de balegar, si auzi talangile linistitoare ale oilor care pasc in vale. Si totul pare normal, fiindca daca asta nu-i o viata normala, atunci care mai e?