De exemplu, Cezar – cezarismul, Platon – platonismul, curentul filosofic idealist, si felul de a iubi numit uzual platonic. Daca acestea doua pot fi (si sunt) date nou-nascutilor de prin lumea greco-latina, nu e o idee chiar buna sa-ti botezi copilul cu nume unicat. Iar cand zic unicat, ma gandesc la unul atestat istoric, cum ar fi Napoleon sau Che Guevara, dar si la o referinta culturala, in sens larg. E banal sa numesti Romeo si Julieta niste copii care, poate, nu vor fi afectati de tragedia tizilor; e ridicol sau de domeniul psihiatriei sa vrei ca progenitura sa duca povara (nume)lui Hamlet! Pot intelege frustrarile cuiva care tine mortis ca plodul propriu sa ajunga ce n-a fost el in stare; nu pot fi de acord cu asta nici macar teoretic.
Acum aproape doua decenii, pe cand presedinte al tarii noastre iesise un profesor modest, depasit de situatie, cum a recunoscut, aparea pe ecranele televiziunilor o actrita sau cintareata, al carei nume e imposibil sa mi-l amintesc in momentul redactarii textului de fata, despre care se zvonea ca e in amor cu prezidentul. Nu mai retin in ce film jucase, ori ce spectacole facea, dar tin minte foarte bine satisfactia tatalui care batea mandru din palme ca, in sfarsit, cineva dintre ai lui „sparsese“! Ca parintii fac eforturi sa le asigure copiilor o educatie mai buna sau un trai decent, mi se pare elementar pentru cine si-a asumat responsabilitatea procrearii. Dar ca unii parinti vor sa scoata din copiii lor niste genii, asta e o ambitie vecina cu iresponsabilitatea si-o cruzime de om incapabil. Cate suflete nevinovate au cazut victima refularii unor genitori fara suflet, aparent membri onorabili ai societatii, exemplare perfecte ale ipocriziei ce guverneaza o epoca sau alta? Iar in zilele noastre, cand showbiz-ul da bani si branci acestor indivizi, auzim periodic de „micute picasso“, de „pitici mozart“ si, neaparat, de „billgheiti“, cum se pronunta la tembeliziunile ubicui. E jalnic, fara indoiala; dar maine va fi si mai rau!
Cand un artist isi trimite copilul la scoala de profil, el trebuie sa stie daca in sangele urmasului se afla macar o picatura de talent, pe care instruirea teoretica il poate slefui. In general, datorita vietii agitate, permanent in miscare, deschise noutatilor, muzicienii (clasici, rockeri, jazzmani, bluesmani etc.) sunt mai predispusi decat alte categorii profesionale sa lase libertate deplina copiilor. Insa putini purtatori de nume notorii pot depasi cota celor care le-au dat viata. Practic, numai din muzicieni de randul doi sau de background au rasarit stele de prim-plan; din vedete incontestabile s-au nascut cel mult interpreti onorabili. Exceptii vor fi, eu nu cunosc.
Jimmy Barnes, un blues-rocker australian, si-a botezat fata Mahalia, dupa celebra cantareata americana Mahalia Jackson, parca predestinandu-si copila sa nu aiba de ales. E drept, familia Barnes este ancorata in „sistem“, cu relatii la diverse niveluri in locurile unde se fac si se desfac glorii. Gestul lui Jimmy e ca o condamnare la succes. Urmarile pot fi neplacute.
Dupa doua EP-uri si-un LP fara istoric, Mahalia Barnes lanseaza, la 33 de ani, primul titlu serios: Ooh, Yea – The Betty Davis Songbook (2015, J&R Adventures/Provogues-Mascot), impreuna cu The Soul Mates, trupa ce-o sustine obisnuit, si cu participarea generoasa a chitaristului Joe Bonamassa. Discul inregistrat in Sidney, excelent mixat de Kevin Shirley in Malibu, are un singur merit: te trimite la piesele originale, cu Betty Davis. Greu de inteles optiunea. Nu era suficient ca Mahalia copiaza un nume, trebuia sa copieze si-o cantareata mai dotata?