Initial se intitula Soldata lu’ Buni, iar cu acest titlu a si fost prezentat ca spectacol-lectura in FITPTI (editia a VI-a), alaturi de alte texte dramatice, si ele devenite ulterior spectacole – Viza de clovn de Saviana Stanescu, la Teatrul Odeon Bucuresti (titlul original Straini cu abilitati extraordinare) si Unu+Unu de Lucian Dan Teodorovici (intr-un proiect independent in regia dramaturgului).
Monodrama Mihaelei Michailov e dedicata „tuturor bunicilor care ne-ajuta sa fim ceea ce suntem“ si reprezinta o panoramare dramaturgica a problemelor „celor mari“ rasfrante in sufletele „celor mici“. Consecintele sunt prezentate din perspectiva lui Ami, o pustoaica de 8 ani, care in intro se prezinta asa: „…pot sa-mi tin respiratia 4 minute si 20 de secunde. (…) Pot sa tin minte 7 medicamente complicate, dupa care ma trimite bunica la farmacie, ca de exemplu: sumetronidazol, piracetam, arcoxia si inca 4 pe care nu vi le spun ca e secret. Eu locuiesc cu bunica mea…“. Soldata lu’ Buni m-a cucerit inca de la primele randuri: o combinatie bine dozata de candoare, adevar crud, amaraciune, nostalgie, stari pe care numai puritatea copilariei pusa fata-n fata cu marile incercari ale vietii (boala, moartea, abandonul, grija pentru cineva suferind) le poate genera. Aparent in joaca, Ami relateaza cu naivitate constatativa circumstantele in care se afla, devenind „purtatorul de cuvant“ al unei categorii de copii: mama a murit, tatal s-a recasatorit, iar ea a ajuns la bunica, intrucat „tata a zis ca e mai bine sa stau la bunica. Ca o stiu mai demult decat pe mama noua. Ca e bine sa stai cu cine cunosti. Ca e mai simplu“.
Mihaela Michailov a imaginat secvente dramaturgice din micro-orizontul familial, relativ scurte, relatate fragmentar, monologat, in propozitii concise, percutante ca efect emotional: „Mama a murit cand eu aveam cinci ani. A dat o masina peste ea. Mama a trait o vreme in pat. Tacea mereu. Dup-aia patul n-a mai vrut-o pe mama. Era un pat vechi si urat. Acum nu-l mai avem. Nici pe mama. Totusi, uneori mama e. O visez in culori multe“. Cu multe interogatii, cu replici de copil istet silit sa-si asume sarcini nespecifice varstei, pe care le abordeaza cu responsabilitate, dar infantil, culminand intr-o extraordinara declaratie de dragoste facuta bunicii: „«Eu cand o sa fiu mare, vreau sa ma fac soldata». Si fetele au ras. Si baietii au ras. Si doamna a ras. «O, nu e bine», a zis Denis, «mai incearca o data». «Eu cand o sa fiu mare, vreau sa ma fac soldata.» Si iar s-a ras. «Dar asta, a zis doamna, asta e meserie de baieti.» „Tu, ca fata, ce vrei sa te faci?» «Soldata», am zis. Iar ras. «Dar de ce soldata?», m-a intrebat, doamna. «Ca s-o apar pe bunica mea care, dac-o apar cat pot de mult, n-o sa mai moara!». N-a mai ras nimeni“.
Pentru Ami, centrul lumii e bunica, in juru-i gravitand prietenii, colegii, matusa, vecinele, doamna, iar universul pe care ni-l infatiseaza e filtrat prin perceptia ei inca neasezata in paradigmele maturitatii. Felul cum copila trateaza situatia in care se afla se constituie intr-o viziune asupra existentei. Cum arata viata prin ochii lui Ami? Desi inca nu-i poate deslusi toate intelesurile, e atenta la adulti, ia notite si afla ca: „…lucrurile frumoase costa“; ca „uneori oamenii nu fac nimic si vor sa nu faci nici tu nimic. Eu asta numesc invidie. Cand un om e invidios pe alt om – la revedere, pa, se sta pe loc“; ca „a apara inseamna a intinde mainile, picioarele, gatul, chiar si ochii, ca sa nu lasi pe dusman sa se apropie. Daca esti mic si aperi mult poti sa te faci mare, mare“. Si chiar ca „dusmanul e un fost prieten de-al tau din copilarie care intr-o zi s-a suparat pe tine ca l-ai batut la ascunsea si vrea sa ti-o plateasca. Dinte pentru dinte! Practic, tu l-ai batut doar la ascunsea si nu intelegi de ce zice ca i-ai luat dintele si nici de ce il vrea pe-al tau. Tu nu intelegi multe, dar speri c-o sa intelegi intr-o zi. Cand o sa fii mare, o sa intelegi tot, zice tanti Petra. Tu simti ca esti deja mare, dar ei tot mica te vad“.
Tema abordata de Mihaela Michailov are un grad mare de relevanta, dimensiunea ei critica e implicita, ambalata in afecte puternice. Textul elibereaza o vibratie speciala, cu acumulari treptate de emotie. La Piatra Neamt, Adrian Tamas a lucrat riguros, slujind estetic textul, evidentiindu-i insusirile, punand in valoare actrita. O componenta videografica a completat sustinerea actoriceasca, variind mijloacele de expresie scenica, dinamizand. Activarea publicului prin intrebari adresate direct si mici „teme“ de improvizatie ad-hoc a augmentat implicarea sentimentala. Adrian Tamas a stiut cum sa stimuleze creativitatea actritei Ingrid Robu, pusa in fata unui rol de compozitie dificil de sustinut. Gaselnita vorbitului sasait a facut foarte bine, la fel gestica, mimica, postura copilareasca. Jocul entuziast, in contrast cu registrul dramatic al continuturilor verbale transmise. amplifica impactul afectiv al mini-episoadelor narative. Onomatopee, jocuri din curtea blocului ori cu obiectele scenice, imitarea vocala a personajelor despre care Ami povesteste sunt si ele modalitati eficace de construire a rolului.
Prin Ami, Mihaela Michailov si echipa spectacolului Fetita soldat au realizat o critica politica si estetica ale carei urme afective sunt puternice. E un portret al copilariei, al aceleia care, chiar apasata de probleme, ramane structural ludica, sprintara, puerila. Dar le da de gandit „celor mari“.