mi-am asezat la indemana primii mei bocanci; niste bocanci grei, solizi, negri, cumparati de tata in vederea saltului meu la oras si pe care, pana atunci, nu avusesem permisiunea sa-i port, ca sa-i am noi pe strazile Bucurestiului. Intentionam sa ma scol devreme, in zori, dar, din pricina emotiei, am adormit mult dupa miezul noptii. Ma foiam in pat, asteptand sa atipeasca tata. In copilarie, vorbeam in somn si-mi era groaza sa nu ma tradez cumva. M-am trezit, de aceea, abia cand la poarta s-a auzit claxonul masinii, venita inainte de ora stabilita. Mi-am incaltat repede bocancii, nebanuind ca ei vor atarna greu, hotarator, in soarta mea. Era prima oara cand nu aveam opinci in picioare, bocancii ma incurcau la mers si, din pricina lor, m-am impiedicat cand am vrut sa sar gardul din capatul gradinii. De ajuns ca tata, care venise dupa mine, sa se apropie si, in timp ce escaladam gardul, sa faca singurul lucru la care nu ma asteptam. Spre marea mea uimire, l-am auzit zicand ca-mi da 44 de lei daca plec. De ce tocmai «44»? Niciodata nu m-am lamurit. Poate a fost o simpla intamplare, prima cifra care i-a trecut tatei prin cap. Ceea ce ma tulbura insa este o coincidenta. «44 de ani» i-a prezis o ghicitoare mamei ca voi trai. Descumpanit, am ramas pe ultima scandura a gardului, intre doua destine as zice azi.”
Un fragment confesiv din volumul lui Octavian Paler Desertul pentru totdeauna. Cartea e scrisa pe cateva paliere, fiecare cu dimensiunea (temporala si morala) specifica. Un prim nivel este cel dureros-existential: scriitorul, care suferise un infarct, vorbea la timpul prezent despre boala si starea lui, consemnandu-le in notatii mai lapidare. In acest plan se va deschide insa o trapa salvatoare, si anume „fuga” in trecut, prin rememorarea unor secvente biografice. Tonalitatea scriitorului se modifica, devenind acum mai calda si mai participativa. In fine, in structura diaristica ori memorialistica a cartii e cuprinsa si o parabola – autorul avand o preferinta marcata pentru acest tip de incifrare.
Substituirea planurilor e ingenioasa, insa cel mai consistent si mai pregnant dintre ele se dovedeste acela al intoarcerii in memorie, cu mersul de rac pe urmele propriei vieti. Evocarea trecutului „umil“, acela din satul Lisa si din Bucurestii anilor 1937-1944, e cu atat mai expresiva cu cat, facuta din perspectiva unui om pe deplin realizat, a unui scriitor reputat, omologat ca atare, beneficiaza de un savuros contrast.
Autorul incearca si reuseste sa-si priveasca satul natal cu ochi limpezi, fara lacrima emotiei si aburul nostalgiei, dar si fara acea satisfactie cam joasa a celui care s-a ridicat deasupra lumii lui. La egala distanta de sentimentalismul lacrimogen si parvenitismul triumfator, scriitorul reconstituie cat mai minutios universul in care a deschis ochii, recompunand, totodata, starea de spirit a copilului ce-i poarta numele. Un copil obisnuit, un baiat care, ca toti baietii din Lisa, ar trebui sa asigure viitorul familiei, muncind sa tina casa, aratandu-se un gospodar in a carui curte „nu va creste iarba”. Insa ambitia tatalui este sa-l dea pe baiat la liceu; si el o va convinge pe mama (ca altadata Smaranda a lui Stefan a Petrei) cu argumentul, stralucitor, al odajdiilor preotesti.
Baiatul cloceste diferite metode de evadare din proiectul tatalui, una mai absurd-romantioasa decat alta. Se gandeste, mai intai, sa-si taie un deget, pentru a fi internat in spitalul din Fagaras. Dupa care ii vine o idee si mai „buna”: sa fuga pur si simplu de acasa in dimineata zilei fatale.
La antipodul lui Nicolae Moromete, pentru care scoala era visul cel mai scump, alternativa la Bisisica, oaia infernala, la maracinii campului, ghionturile fratilor mai mari si tot restul, personajul lui Octavian Paler ar face orice ca sa ramana in Lisa si sa pazeasca, in continuare, vacile pe Calea Secii. Este lumea lui si nu vrea sa o paraseasca. Scena cu baiatul cocotat pe gard si tatal negociindu-i negustoreste destinul e memorabila. Impiedicat in propriile incaltari (bocancii cei noi, care parca vor sa-l duca inspre oras cu tot dinadinsul), eroul cu ghilimele se vede ajuns din urma de parintele vigilent – care, cu o inspiratie de moment, dar si de zile mari, ii lanseaza o oferta enigmatica si irezistibila. Ii da 44 de lei daca pleaca la liceu!…
„De ce tocmai «44»?” Nici copilul, nici scriitorul care va deveni nu sunt in stare sa ghiceasca. Se pot gasi coincidente tulburatoare sau poate fi o cifra spusa la intamplare. Cert este ca fugarul ezita, se gandeste (putin sau mult, nu mai stim) si, finalmente, accepta „tranzactia”. Asa a fost sa fie. Octavian Paler, fiul lui Alexandru si al Anei Paler, nascut in comuna Lisa, judetul Brasov, a mers in toamna lui 1937 la liceul „Spiru Haret” din Bucuresti.