Sabine de Barra nu a existat – cel care a proiectat si construit le Bosquet des Rocailles a fost Le Nôtre –, atunci de ce sa modifici realitatea? Ca sa obtii, de pilda, un romance de epoca in care actori buni schimba replici simtite intr-o scenografie decorativa si vorbind cu accent englezesc ca sa arate ca actiunea se petrece in Franta? E clar ca Alan Rickman, remarcabil actor de teatru si film, a tintit mai sus de atat. Dar la 17 ani de la debutul sau in regie (The Winter Guest a fost premiat la Venetia pentru interpretarea feminina a Emmei Thompson), Rickman pare indecis in ce directie sa duca filmul. Totul e exact ce trebuie si e foarte ingrijit, actorii sunt buni (Kate Winslet are scene fizice grele, belgianul Schoenaerts pare facut, cu ochisorii lui limpezi, pentru filme de epoca), nu exista timpi morti, dar, cu toate astea, te intrebi spre final despre ce e, totusi, vorba? Ironia sociala e mult prea firava pentru a fi retinuta ca tema principala, iar love story-ul mult prea evident pentru a nu fi dubios pus in relatie cu imaginea zeflemitoare si cool pe care Rickman o flutura in toate filmele in care apare (si care a fost exploatata si in videoclipul Texas la In Demand).
Povestea construirii acestui monument istoric, dublata de love story-ul dintre cei doi gradinari peisagisti si de introducerea proto-feministei de Barra in colivia aurita de la Versailles lasa sa se intrevada niste armaturi foarte fine pe care mai mult ca sigur ca Rickman le-a simtit, dar pe care nu reuseste sa le sugereze prin apele miscatoare ale scenelor pe care de Barra le petrece in propria gradina (mica, dar inundata de vegetatie, unde isi consuma trauma pierderii sotului si a fiicei) sau prin pasiv-agresivele dialoguri dintre Le Nôtre si sotia bogata & adultera de care il leaga doar un contract. Si cele cateva scene de la curte incearca sa fie revelatorii, dar joaca un menuet indecis intre un fel de Maria Antoaneta gen Sofia Coppola prin superficialitate glamorous si Working Girl/ O femeie face cariera, ori de cate ori Winslet apare cu decolteul la inaintare si aplombul ei profesional. Winslet inca poate juca roluri romantice, dar e mult prea cunoscuta si type casted ca sa nu crape costumul personajului pe ea. Poate ca o actrita mai anonima ar fi produs un efect mai puternic si ar fi ajutat nevoii regizorului de a produce nuante. Cred ca asta ar fi putut da culoarea reala filmului cu scenariul care a fost: nuantele insesizabile, aproape sinestezice care sa sugereze relatia dintre dresajul social si atitudinea rebela, carpe diem si impactul asupra istoriei sau dintre imaginea cultivata si esenta – toate prin intermediul gradinaritului, al ideii de modificare ordonata a cursului firesc al naturii. Ar fi fost mega-surprinzator din partea unui tip atat de cool sa poata reda cu delicatete lucruri pe care e greu si sa le verbalizezi. Titlul, A Little Chaos, era un punct de plecare, iar scena in jurul careia filmul s-ar fi putut inchega e cea in care Ludovic al XIV-lea (Alan Rickman), intristat de moartea sotiei, se retrage intr-o gradinita – de fapt, un spatiu incercuit cu gard de trestie, inlauntrul caruia cresc zeci de plante. Altfel spus, fiecare are nevoie de gradina lui secreta (la propriu sau la figurat).