In timp ce lucrati cu Lucian Pintilie la Reconstituirea nu realizati cat de important era filmul. Cand v-ati dat seama?
Dupa ce am vizionat la Cinema „Luceafarul“ spectacolul care a avut loc fara premiera, cum se obisnuia pe atunci, a intrat cum se zice pe usa din dos. Filmul n-a rulat decat vreo trei saptamani la „Luceafarul“, dupa care a fost suspendat, n-a mai aparut pe nici un ecran din tara, iar Lucian Pintilie a luat drumul Occidentului. Am realizat pe urma, in timp, atunci cand s-a format un grup de cronicari, vreo 40 de cronicari care au alcatuit un clasament al celor mai bune zece filme, iar Reconstituirea a fost pe locul I. Atunci mi-am dat seama ca intr-adevar este un mare film romanesc.
De ce credeti ca a ramas acea replica din final, „De ce ai dat, ma?“, atat de pronuntat in mentalul colectiv romanesc? Ce insemna pentru romani?
E replica spusa cel mai des in Romania din toate filmele care s-au facut. A ramas pentru ca „De ce ai dat, ma?“ e spusa de foarte multi romani mai tot timpul. De ce ai dat, mai, destin, in mine?
Chiar si la peste 40 de ani de la aparitie, inca este considerat cel mai bun film romanesc. Nu va si intristeaza ca in atata timp n-a mai aparut nici un film care sa-l dea jos de pe podium?
Sunt multe filme care au concurat cu Reconstituirea. Toate sunt foarte bune si merita un loc pe podium. Nu m-am intristat dupa Reconstituirea, am simtit ca o obligatie sa incerc sa completez filmografia mea. Poate ca am inceput cu cel mai bun rol al meu si dupa aceea, cum spun eu, am lucrat la piramida artistica pe care mi-am creat-o. Sunt bucuros ca cele patru filme cu care am venit la Iasi – Reconstituirea, Accident, Veronica si Undeva la Palilula – sunt filme reprezentative si pentru mine, si pentru cinematografia romana. Daca ar fi sa ma intrebati care sunt cele doua filme la care tin cel mai mult, reprezentative pentru mine, as spune Reconstituirea si Undeva la Palilula, iata, cu doi mari regizori, Lucian Pintilie si Silviu Purcarete.
Vi se pare ca filmul romanesc incepe sa recupereze teren in ultimii ani fata de celelalte tari europene?
Cu siguranta. Este o pleiada de regizori tineri, foarte buni, care au spus si au inca un cuvant de spus in cinematografia romana si e foarte bine pentru ca, la randul lor, ii trag si pe altii care aspira sa devina notorii.
Va pare rau ca in atata timp n-ati avut ocazia sa jucati si in alte roluri de film care sa va solicite mai mult, precum cele din Reconstituirea si Undeva la Palilula?
Da, multe nu m-au solicitat. Poate e si o lipsa a unor regizori, care cu siguranta nu m-au vazut in teatru, ca probabil daca ma vedeau, ma priveau altfel, poate e si o greseala a mea, ca am acceptat unele filme unde nu aveam roluri consistente. Si totusi am si refuzat multe. Una peste alta, vreau sa spun ca sunt multumit de ceea ce am facut pana acum.
Mereu, in tot timpul acesta, a fost teatrul. Da, realizarile mele din ultimii zece ani in teatru nu se compara cu cele din film. Exista o lume a noastra, o lume a teatrului, care m-a urmarit si care a apreciat ceea ce am facut eu, premiile pe care le-am luat stau dovada. Intr-adevar, masura meseriei am dat-o in ultimii ani in teatru si sunt bucuros ca s-a intamplat asa ceva.
Spuneati ca simtiti chiar o datorie morala fata de teatru.
In general fata de meserie, teatru sau film. Cand incepi cu Reconstituirea esti obligat, trebuie sa ai grija de ceea ce aduci pe langa in viata ta. Obligatie fata de teatru, pentru ca atunci cand ai succes, cand lumea te remarca, cand esti in topuri, ca la sport, trebuie sa te mentii in topuri si asta inseamna munca.
Va ajuta mai mult teatrul decat filmul sa iesiti din lumea asta, cand nu va place?
De obicei nu raman intr-o lume care nu ma avantajeaza, care nu-mi spune nimic sau care-mi spune foarte putin. Avem lumea noastra, a artistilor, avem intalnirile noastre importante cu oameni importanti, fie din domeniul artistic, fie din alte domenii. Eu respir alt aer fata de altii care simt pe spinarea lor neajunsurile. Si teatrul mi-a oferit cele mai mari satisfactii in ultimii ani. Dar daca o luam asa in timp, si televiziunea mi-a oferit mari satisfactii, cinematografia mi-a oferit mari satisfactii, spectacolele pe care le-am avut atat in Bucuresti, cat si in tara de asemenea. De-asta nu pot sa spun numai cinematografie, numai teatru, numai televiziune. Toate la un loc mi-au incununat o cariera zic eu de succes.
V-a salvat actoria? Povesteati ca si in scoala profesorii uneori va iertau pentru ca erati cel care-i facea sa rada.
Da, cu zambetul pe buze am reusit sa deschid multe usi, sa deschid multe suflete, unele poate intristate. Am avut sansa unor intalniri extraordinare care m-au ajutat si in meserie, si in viata.
Inca mai sunteti „un tanar cu adolescenta intarziata“?
(Rade) Asta a fost prima cronica la primul meu film, la Reconstituirea; un mare cronicar, Ecaterina Oproiu, a scris asa despre mine, „George Mihaita, un tanar cu adolescenta intarziata“. Poate atunci mi se parea putin straniu, dar in timp, dupa ce am realizat revista „Salut“, dedicata adolescentilor, dupa ce am luat parte la multe evenimente legate de zona de tineret, mi-am dat seama ca avea dreptate si ca e bine sa ramai cu adolescenta intarziata, constient fiind de maturitatea ta artistica.
Mai simtiti acea legatura cu tinerii, cu adolescentii, ca pe vremea revistei „Salut“?
Sigur ca da, chiar acum, zilele astea, se desfasoara cea de-a 18-a editie a Festivalului National „Jos Palaria“, festival de teatru al adolescentilor din liceele din Bucuresti si din tara. Tin legatura cu ei, am intalniri diverse in timpul anului, am un proiect la teatru care se cheama „Comedia tine la tineri“, foarte multi regizori si actori tineri au montat si au jucat in spectactolele Teatrului de Comedie. Adolescentii sunt spectatorii ideali, dupa parerea mea. Daca merg, de exemplu, intr-o scoala si stau cu sute de elevi de vorba, daca la inceput unii poate nu ma cunosc prea bine, dupa vreo ora, o ora si jumatate in care dialoghez cu ei, ne despartim prieteni, iar dorinta lor este sa ne revedem.
Ce-ati furat de la actorii mari pe care-i urmareati tanar fiind si cu care apoi ati avut si sansa sa jucati? Toma Caragiu, preferatul dumneavoastra, sau George Constantin, Gheorghe Dinica.
Am avut sansa sa joc cu toti, sa respir odata cu ei, sa le urmaresc gesturile, sa-i urmaresc in meserie si sa-mi doresc uneori sa fiu si eu ca ei. Cred ca in unele mici momente am reusit sa fiu ca acei pe care i-ai amintit mai devreme. Unele cronici care s-au scris despre rolurile in care am jucat aminteau de mari regizori, iar cand Alexandru Tocilescu, dupa spectacolul Casa Zoikai, cu care am luat si un mare premiu, a spus „acum eu, personal, te pun langa Stefan Iordache si Dinica“ a fost cel mai mare compliment pe care l-am primit.
Am inteles ca ati avut cateva complimente care v-au marcat viata.
Pai, sa mergi la Edinburgh, la cel mai mare festival de teatru, si dupa spectacol sa vina un spectator englez la tine si sa-ti pupe mana si sa-ti multumeasca pentru ceea ce a vazut e un compliment inegalabil. Vazusem asta in urma cu 40 de ani la Amza Pellea, in tara, cand a venit un barbat si i-a pupat mana si mi s-a parut un gest asa, el parca era Dumnezeu coborat pe Pamant pentru omul ala, si zic: „Doamne, oare o sa reusesc si eu asa ceva? Ca cineva sa ma admire cu piosenia asta?“. Si mi s-a intamplat, iata, intr-o tara straina si normal ca m-am gandit la Amza Pellea si la faptul ca n-am facut degeaba meseria asta.