M-am intalnit cu domnul Pawel Huelle absolut din intamplare. Locuiam intr-o casa care se prea poate sa fie, totodata, si o biblioteca. Eram in cautarea unei carti despre care sa pot sa scriu, fara putinta de tagada, ca este mare. Mi s-a oferit Eram singur si fericit. Am citit-o. Am incheiat-o cu sentimentul ca domnul Huelle a inteles tot.
Caci toate cuvintele sunt bine scrise aici. Istoria e aici. Istoria Poloniei, la fel de dramatica in secolul XX ca in cele dinainte, cu razboaiele sale teribile si sfasierea pe care orice razboi o aduce, ca in cele dinainte, deci, si, foarte probabil, asadar tragic, si in secolele ce vor mai veni.
Dar istoria este o mare curva, asa cum o scrie in clar domnul Huelle, si, la drept vorbind, istoria mare este doar un pretext pentru istoriile mici, care se intampla in casele, in familiile, in copilariile si in adolescentele noastre.
Huelle a gasit o structura prin care poate sa spuna cumplite adevaruri si ele sa doara mai putin. Se uita la intamplarile vietii, de la inceput si pana tarziu, in anticamera sfarsitului, se uita cu candoare, cu mirare, cu fericire, cu frica si dezgust. Toate varstele sufletului unui om sunt aici.
Pawel Huelle e atent la granite. La granitele dintre tari, precum si la granitele dintre oameni. Copilul din cartea lui afla, afla cum e, afla poate prea devreme. Caci iata: „Intre timp, nemaiputand rezista, tata o ruga sa inceteze. Striga ca nu el a provocat razboiul, nu el mutase frontierele, nu el luase orasele de la unii si le daduse altora, iar eu stateam intre ei, rupt in doua, si le vedeam trupurile, vedeam silueta unui barbat si a unei femei ca in acele planse colorate, ca si cum ar fi fost doua rani vii, care zvacnesc“.
Mai mult, Pawel Huelle face dintr-o masa, o masa simpla, rotunda si putin schioapa, un splendid rezumat al veacului. Caci iata: „Stiam ca indata va incepe cearta. Mama se temea groaznic de nemti si nimic nu era in stare sa-i potoleasca frica, pe cand tata nutrea cea mai mare ura fata de conationalii lui Fiodor Dostoievski. O frontiera invizibila strabatea acum masa domnului Plaske din Zaspa, si parintii mei erau separati de ea, ca atunci, in ’39, cand tara copilariei, lor, cu miros de mere, de halva si de penar din lemn, in care zornaiau creioanele colorate, fusese rupta ca o bucata de postav in doua parti, printre care stralucea firul argintiu al raului Bug“.
M-am intalnit cu domnul Pawel Huelle absolut din intamplare.
Eram deja batran si puteam sa recunosc o capodopera. Eram singur si fericit este o capodopera.
L-am cautat apoi, l-am cautat in disperare pe internet, am citit interviuri cu el si la fiecare fraza pe care o citeam puteam sa exclam indreptatit: „Da, domnule, da, asa e!“.
Caci, vedeti dumneavoastra, domnul Pawel Huelle este si el un colectionar, un culegator de harfe, deci de nuante. E sensibil la infinitatea de feluri in care cad luminile si umbrele peste oameni si lucruri. Si e anarhist in chestiunile care tin de administratie. Isi urmareste, cu furie si cu speranta, libertatea. Aceasta cursa permanenta l-a ferit sa decada in politica. Domnul Pawel Huelle a inteles tot. El stie, asemenea inteleptilor dinaintea sa, ca perspectiva depinde, intotdeauna depinde, de unde te uiti.
Domnul Pawel Huelle se uita de unde trebuie, de la rascrucea omului care are mereu mai multe intrebari decat certitudini, de la rascrucea omului care se agata de copilarie ca de singurul interval in care ne este dat, pe pamant, sa imblanzim timpul si sa-l facem magic.