Eram mic si prost, bucuros sa descopar ca lumea poate fi gandita si altfel, ma rog, cat de cat pusa sub semnul unor interogatii idioate la care bunica, saraca, nu avea nici un alt raspuns decat „Ia mai lasa-ma in pace si du-te si te joaca“. „Bunica, da’ cine l-a facut pe Dumnezeu?“ „Maica Domnului“ „Dar pe Maica Domnului cine a facut-o?“ Am inchis-o. „Bunica, da’ daca Dumnezeu e bun, de ce a facut oameni rai?“ „C-asa a crezut el ca e bine!“ „Pai, cum sa fie bine, daca sunt rai?“ Inchisa din nou. Am inchis-o asa de zeci de ori.
Bunica ma trimitea la joaca de zeci de ori, blestemand scoala care m-a invatat, pe langa lucruri bune – cum ar fi socotitul si cititul –, si o gramada de tampenii. In fine, glumeam eu, dar il simteam viu prin ea pe Dumnezeul nostru de numa’-numa’. Nu m-am indoit nici o secunda ca, dincolo de bascalia mea, El sta si ma vede. Mai ales pentru ca, atunci cand se aseza in genunchi in fata icoanei si vorbea cu „Dumnezeu-Iisus-si-Maica-Domnului“, lu’ bunica i se stergea peisajul din jur. Nici nu ma vedea daca sunt in camera – pe pat sau scaun – si ma uit la ea ca la urs, cu ochii iesiti din orbite. Subliniez „vorbea“ pentru ca ea nu se ruga la icoana, ci para lumea, se plangea de vecini, ii povestea lu’ Dumnezeu viata ei amara de zi cu zi ca si cum i s-ar fi adresat unei babe cu autoritate, in carne si oase, vecina de-a ei din sat.
Si numai bunica sa fi fost, tot nu m-as dezice vreodata de crestinismul ortodox. Dar n-a fost numai atat. Am avut norocul de-a lungul vietii sa cunosc o multime de fapte si de semeni minunati, „painea lui Dumnezeu“, care, in haul nemarginit al lipsei de sens, nu pot fi explicati decat prin existenta Lui. Am cunoscut preoti navetisti la tara, care schimbau papucii de oras pe o pereche de cizme, ca sa mearga zece kilometri prin noroi, de la masina de ocazie pana in satul unde au construit Biserica din nimic. Am cunoscut preoti care inteleg ca, uneori, sa dai o napolitana unui copil din Vascautii din Deal poate insemna mai mult decat nafura sau aghiazma luata cu imbranceli la coada moastelor. Am cunoscut calugari adevarati care s-au retras, intr-o borta sapata de ei in padure, din manastirea care trebuia sa trimita – in zilele noastre, mort-copt, nu conteaza cat iesea – un bir fix in cash catre functionarii Bisericii de la Centru. Mai ales, de la acesti oameni minunati am invatat ca pot avea oricand bucuria de a imbratisa un musulman sau un evreu, fara sa-mi schimb sau sa-i neg lui credinta, si sa-l simt semenul meu. Stiu bine ca, daca ne vom imbratisa cu adevarat, fara fatarnicie, daca vom incerca sa ne intelegem, Dumnezeul fiecaruia dintre noi, indiferent cum il chemam, cum il numim, ne va mantui. Pentru mine, atat cat ma duc inima, capul si traditia in care m-am nascut, in primul rand, asta inseamna Iisus, asta inseamna Biserica ortodoxa.
Sunt mult mai acru si mai rational decat mi-as dori. Grija mea numarul unu e sa nu o iau pe aratura, sa nu ma las amagit. Necredinta mea e infinit mai mare decat credinta mea. Si, cu toate acestea, simt ca o boaba de credinta conteaza infinit mai mult decat neantul in care traiesc.
Dar una-i una, alta-i alta. Mi s-a acrit de functionari ai bisericii ortodoxe care-mi fac credinta de rusine, care incearca sa spele creierele copiilor la ora de religie, care sfintesc „Mertanuri“ in parcarea manastirii, care „exorcizeaza“ epileptici, care conduc afaceri cu lumanari „binecuvantate“, care se ocupa de PR-ul moastelor si al icoanelor facatoare de minuni, care trepideaza in campanie electorala, care se feresc sa plateasca taxe la stat ca dracul de tamaie.
Tuturor acestor dan-purici care fac marketing pe seama Dumnezeului si al Bisericii mele, tuturor acestor functionari ai religiei – in special, celor care s-au simtit recent ofensati de un desen de pe un perete din Bucuresti si au contribuit la stergerea lui –, tin sa le spun crestineste ca nu ma smintesc deloc in credinta mea. Iar, omeneste vorbind, tin sa le zic, inainte de a-i putea imbratisa ca pe semenii mei: „Sunteti penibili!“.