Asa ca intr-o sambata, pe inserat, am pornit, cu carnetelul si pixul dupa mine, spre malul lacului Zug, locul de promenada favorit al zuganilor (sau zughezilor?). Pe drum m-am intrebat daca nu cumva alesesem o zi nepotrivita, fiindca afara era destul de innorat, desi aerul era cald, dar mai ales fiindca am vazut – ca niciodata altcandva – un grup de vreo douazeci de localnici aparent de vita, cu figuri germanice, mergand pe strada in haine de gala si intrand apoi in Cazino, sala de spectacole a orasului. Cine stie, poate ca zuganii veritabili tocmai aveau vreo sarbatoare locala, iar pe langa lac nu mai aveam sanse sa gasesc decat straini neintegrati, care nu merg la opera sau la teatru, din care n-ar pricepe decat muzica, ci prefera sa hraneasca ratele si lebedele cu miez de paine. Numai ca si asta e un stereotip, m-am incurajat. Asa ca am coborat spre lac.
Pe pontonul din dosul Cazinoului doua adolescente in treninguri largi ascultau muzica ritmata si incercau sa faca podul pe spate, arcuindu-si spinarile. Prima din ele, o blonda cu pielea alba, a ridicat mainile deasupra capului, s-a ridicat pe varfuri si s-a intins greoi inspre spate, chinuindu-si coloana vertebrala, cu capul cazut spre ceafa. N-a apucat insa sa ajunga cu mainile la mai mult de un metru de pamant. Cealalta, o bondoaca plinuta careia in Romania i-as fi spus „tiganoasa“, si-a intepenit in ponton picioarele putin departate, a zvacnit de doua ori din solduri si s-a arcuit incredibil in spate, lipindu-se cu mainile de lemnul pontonului. Statea acolo ca un arc de triumf, cu burta tuciurie si dezgolita, in care avea un piercing. „O, mein Gott!“, a exclamat cealalta, iar eu am trecut mai departe, socotind in minte, cu oarecare sovaiala: doua… nemtoaice? Adica elvetience. Da.
Un pic mai incolo, pe mal, unde promenada de ciment se ingusta, marginita intr-o parte de un zid si in cealalta de apele lacului, doi indragostiti se intinsesera pe aleea stramta de ciment si se imbratisau cu o patima oarba. Nu exagerez deloc: talpile si gambele le atarnau deasupra apei, iar capetele li se indesau in zid, dar lor nu le pasa. I-am ocolit discret si induiosat, dar am apucat sa vad ca pareau indieni, pakistanezi sau, oricum, negriciosi. Doar ca nu ii auzisem vorbind, asa ca nu erau relevanti pentru joaca mea de-a statisticile. Puteau fi foarte bine si elvetieni, asa cum si Zlatan Ibrahimovici e suedez get… bun, poate nu si beget.
Promenada s-a largit, s-a deschis inaintea mea si am ajuns in zona cu restaurante si terase. Acolo, langa niste voliere mari, cu pasari exotice, care cateodata tipa si triluiesc ca in filmele cu Tarzan, de ai putea crede ca esti in Africa sau Australia, doi barbati si o femeie vorbeau cu inflacarare intr-o engleza cu accent ciudat. In contextul pasaresc, mi s-a parut a fi engleza australiana, mai ales ca unul dintre barbati povestea cum se ducea la el acasa in baruri la unu noaptea, numai in tricou si sort, si murea de cald. Oricum, nu erau zugani sau elvetieni vechi. Numai ca aici, in Elvetia, si acum, in societatea actuala, asta nu pare sa conteze prea mult. Dar apoi mi-am amintit ca la ultimele alegeri din tara nationalistii castigasera un sfert din voturi si am lasat problema in suspans. Asa cum e de fapt in toata Europa.