Cele aproape patru sute de pagini ale memoriilor ei ar putea inlocui un manual practic de istorie culturala si partial sociala in ilustrarea conditiei artistului – a celui zis „privilegiat“, cu deosebire, sub regim comunist. Cineva imi tot explica in anii trecuti cit de „absurda“ si lipsita de sens i se parea refugierea dirijorului Constantin Silvestri in Occident, un artist ce se bucurase in Romania comunista – spunea el – atit de o viata cu totul indestulata, cit si de cea mai inalta apreciere. In cazul Maiei Plisetkaia, intrebarea pe care si-o pune toata lumea – si ea insasi, in memorii – este cum de nu a profitat de primele ei iesiri in Occident, in plina glorie, pentru a ramine acolo, dupa decenii de umiliri din partea birocratiei artistice sovietice si a KGB-ului.
Maia Plisetkaia ofera o „cheie“ de intelegere a aparentului paradox in memoriile ei. Spre deosebire de Constantin Silvestri, aceasta era un produs si in acelasi timp o victima pe plan psihic a sistemului sovietic. „Iliterata“, explica ea in memorii, suferind ca nu vorbea decit limba rusa, desi provenea dintr-o familie de artisti evrei extrem de cultivati, temindu-se de moarte, ca ar putea fi „eliminata“ fizic de KGB in cazul unei defectiuni in Vest, nedorind sa-si asume o posibila despartire de sotul ei, compozitorul Rodion Schedrin si, pe de alta parte, bucurindu-se a fi avansat, exact in momentul sansei de a ramine in Occident, in pozitia de prima stea a Teatrului Bolsoi, la Moscova, odata cu retragerea celebrei Galina Ulanova.
Eu Maia Plisetkaia este o istorie pasionanta de citit si de reflectat asupra e1. O istorie impregnata nu numai de balet, dar si de muzica si, desigur, context politic. De la un Concert pentru Ceka, NKVD, dupa ce tatal ii fusese impuscat in cursul epurarilor politice din 1937-38, pana la primele iesiri in strainatatea „apropiata“, la Festivalurile Tineretului, incepand cu cel de la Praga, in 1947. Atunci avea sa inteleaga mecanismul de functionare al propagandei sovietice in anii ’50: „Ostentativa vitrina de serbare a prieteniei intre tinerii din «natiunile socialiste fratesti», planuita de liderii de la Kremlin, era presupusa sa devina un spectacol grandios hollywoodian, sa impresioneze lumea cu bucuria luminoasa a acelor fiinte din inchisoarea stalinista a popoarelor“. Iar la concursurile aferente, „juriul nu a vrut sa-i ofenseze pe muzicieni, asa ca a impartit onorurile, primele locuri, intre cativa sovietici“.
Sistemul avea sa continue la festivalurile organizate o data la fiecare doi ani intr-o alta capitala est-europeana, cu ceea ce Plisetkaia numea „o politica necajita, de loialitate patriotica, de a da toate premiile participantilor sovietici, scaret s-a prelungit pentru multi, multi ani. Numai trimisii tarii Sovietelor puteau sa danseze, sa cante la pian, sa conduca bine circul… cineva din locul de nastere al socialismului. Oricine altcineva, indiferent cat de greu incerca sau cat de stralucitor se dovedea, trebuia sa le fie inferior. Ca fratii socialisti sa capete un premiu doi se mai putea tolera. Dar ca unul din lumea imperialista…, sa ne fereasca D-zeu“.
Cum povestea balerina: „Prima licarire de bun-simt a fost victoria lui Van Cliburn la Concursul de Pian «Ceaikovski» de la Moscova [1958]. Dar de cat de mult efort a fost nevoie! Bataliile purtate de Emil Gilels (presedintele juriului), in spatele cortinei, imi sunt cunoscute – ultimaturile, cererile si atacurile – fiindca am locuit amandoi in acelasi bloc cooperativa de strada Gorki pentru multi ani si discutam in curte impreuna ultimele stiri. [Gilels] a fost convocat sa se explice la minister, acuzat de lipsa de patriotism, batjocorit si amenintat. Daca nu esti suficient de inteligent, atunci macar fa-l sa imparta primul loc cu un pianist sovietic. Explicatiile lui ca talentul lui Cliburn era cu un cap deasupra celui al restului, nu au fost luate in considerare.
Acelasi lucru era valabil si in lumea coreografiei. […] Membrii straini ai juriului nu puteau intelege masinatiunile Ministerului Culturii. […] Pentru a nu-i scapa din mana, traslatorii lor au primit sarcina sa-i indoape cu kilograme de caviar si sa le spele gaturile ce usturau cu vodca Stolicinaia. Pe cheltuiala guvernului, desigur. Si, Doamne, ce bine se doarme dupa o petrecere guvernamentala! Cateodata au fost si mici razvratiri ale strainilor din juriu, cerand judecati corecte, dar ele nu au fost frecvente. Portiile de icre negre au fost dublate, oaspetele a capatat o masina personala mai confortabila… Rebelii au reintrat in rand“. Fiindca, explica altundeva Maia Plisetkaia, „in Rusia doar suferintele si lacrimile sunt durabile!“.
Galerie foto
