Fostul detinut in Gulag respinge formula lui Soljenitin, de fictionalizare a prizonierilor din lagarele staliniste, ca in O zi din viata lui Ivan Denisovici. Pentru Salamov, fictionalizarea inseamna tradarea lumii acestor lagare de exterminare. Prozatorul, scrie el, nu trebuie sa inchipuie personaje, tipuri, in limbajul prozei clasice, ci „sa scrie cu sange“ despre iadul din lagarele sovietice.
In ciuda tonului categoric pe care-l are Salamov in eseul lui, Despre proza, daca-i analizezi acum textul descoperi ca autorul Povestirilor din Kolima avea cateva probleme artistice carora nu le descoperise raspunsul. Salamov credea in proza memorialistica, dar totodata trebuia sa-si explice de ce o parte dintre povestirile sale erau scrise la persoana a III-a. El, care respingea descrierile si proza descriptiva, se vedea in situatia de a justifica povestiri in care scria despre natura din Gulag. Si tot el, care respingea personajele din romane, scrisese sau avea sa scrie povestiri mai lungi in care, vrand, nevrand, insii pe care ii evoca se transforma in personaje, pe care cititorul le tine minte ca atare.
Salamov isi anunta cititorii ca nu vrea sa scrie „literatura“, dar e obsedat de artisticitatea povestirilor sale. O artisticitate speciala, a primei inspiratii, fata de care revenirile pentru stilizarea textului pot duce la falsificarea adevarului initial. Salamov respinge trucurile stilistice ale contemporanilor sai din URSS si din lumea larga, fara a-i ierta nici pe clasici. Dintre rusi, calul lui de bataie e Tolstoi, cel care aduce, de fapt, moartea romanului, iar dintre „universali“ il respinge pe Flaubert, cu trucurile lui de ventriloc al prozei. Singurul romancier pe care Salamov il agreeaza e Pasternak, dar asta numai in masura in care Doctor Jivago se desparte de romanul clasic. Totusi, admite Salamov, ca romancier, Pasternak e, cel putin pana la un punct, discipolul lui Tolstoi.
S-ar putea spune azi ca Salamov, cand a proclamat moartea romanului, facea o pledoarie pro domo sua. De fapt, Salamov era convins ca dupa deschiderea lui Hrusciov, de pe urma careia putuse aparea nuvela lui Soljenitin, O zi din viata lui Ivan Denisovici, vor aparea memoriile din Gulag ale supravietuitorilor. Acestor autori posibili li se adresa, de fapt, Salamov in eseul sau, inchipuindu-si ca usa intredeschisa de Hrusciov impotriva stalinismului, prin care a patruns Soljenitin, va putea fi larg deschisa de memorialistii Gulagului. Or, dupa ce Nichita Sergheevici a fost indepartat de la putere, usa aceea a fost trantita si in nasul lui Soljenitin, in ciuda celebritatii sale, si in URSS, si in Occident. Din acest motiv, Salamov, care lucra la Povestirile din Kolima, nu a fost publicat cu ele in timpul vietii, la el acasa, ci in strainatate, mai exact la Londra, in regim de samizdat. Asta in timp ce romanele lui Soljenitin apareau la Paris, provocand un urias scandal intre intelectualitatea de stanga, inca fidela Moscovei, si cea de dreapta, minoritara, care a denuntat stalinismul si comunismul folosind ca marturie de prima mana romanele lui Soljenitin. Astfel ca in timp ce Soljenitin era obiect de polemica la Paris si ulterior intre stanga si dreapta occidentala, aparitia la Londra a povestirilor lui Salamov n-a avut nici pe departe acelasi impact. Scena era ocupata de dezbaterile in jurul lui Soljenitin, iar dupa ce autorul Arhipelagului Gulag a primit premiul Nobel si a fost expulzat din URSS, sansele lui Salamov de a deveni un subiect international de anvergura, asa cum ar fi meritat cu prisosinta, s-au redus pana aproape de zero. In URSS Salamov a murit inainte de a fi apucat sa-si vada publicata aceasta carte monumentala despre Gulag, la fel cum nici Vasili Grossman n-a trait cat sa asiste la triumful capodoperei sale Viata si destin.
Cand Salamov a anuntat moartea romanului, n-a facut-o pentru a netezi locul pentru povestirile sale, ci fiindca, in opera lui, romanul nu avea loc. Pentru el, romanul murise, la fel cum fictionalizarea lumii lagarelor de concentrare era un esec artistic. Din punctul sau de vedere, ceea ce conta era depozitia, nu literatura, astfel incat i-a cerut socoteala de autenticitate lui Solvenitin, fiindca acesta a povestit despre o anumita experienta in lagar, in care deportatii ocroteau o pisica, in ciuda tuturor lipsurilor prin care treceau. Fostul detinut de la Kolima ii transmite lui Soljenitin ca, in lagarele prin care trecuse el, pisica ar fi fost mancata de indata ce ar fi aparut, din cauza regimului de infometare la care erau supusi cei care ajungeau acolo.
Spre deosebire de Soljenitin, Salamov nu crede ca Gulagul i-a ajutat pe detinuti sa descopere libertatea, aceea pe care n-au avut-o in viata lor anterioara, bantuita de frica si in care lasitatile de tot soiul duceau la denunturi. Pentru Salamov experienta Gulagului nu duce decat la dezumanizare, la transformarea omului intr-un animal preocupat exclusiv de supravietuire si care pentru asta lasa deoparte si morala si stima de sine, ca sa mai apuce cateva zile de viata, in timp ce altii, din jurul lui, mor ca mustele. Asa ca Salamov nu construieste personaje, ci isi aminteste de existente frante sau de supravietuitori care sunt in stare de orice umilinta ca sa-si prelungeasca viata.
Lagarul de munca e pentru Salamov mai rau decat iadul. Nu are echivalent pentru mintea omului care mai gandeste in termeni de bine si de rau. E un martiraj in care cei care trec prin aceasta experienta nu sunt eroi, ci doar niste purtatori de viata care isi pierd aceasta insusire, cel mai adesea fara sa mai stie ca sunt sau ca au fost vreodata oameni. Si totusi, in povestirile lui Salamov apar si oameni carora lagarul nu le stinge pana in ultima clipa de viata flacara de omenie, oricat de mica. Acestia sunt exceptiile. Dar asa cum Soljenitin in Arhipelagul Gulag ajunge, ca Salamov, la relatarea de existente, fara sa mai incerce sa-i transforme in personaje pe supravietuitorii si mortii din lagare, la randul lui Salamov, povestind despre Kolima, descopera ca in aceasta lume a agoniei programate, mor sau supravietuiesc persoane care, poate fara voia lui, se incapataneaza sa devina personaje, cu bune si rele, eroii nestiuti ai unei epopei in care nu exista invingatori.
Cei care scapa cu viata de la Kolima poarta cu ei, zilnic, povara mortilor din lagar, incat dupa eliberare si reabilitare nu mai pot descoperi fericirea decat daca reusesc sa-si stearga din memorie amintirea Gulagului, ceea ce nu li se intampla decat celor care si-au pierdut mintile.
Varlam Salamov, Povestiri din Kolima, traducere de Ana-Maria Brezuleanu si Magda Achim, Editura Polirom, 2015