Ultima dintre sotiile sale a avut o aventura cu Clint Eastwood. Venind dintr-un alt timp, Roman-Romain-Émile l-a provocat la duel. Marele actor american, un caracter deosebit, a refuzat.
Omul nostru s-a sinucis intr-o iarna, la Paris. Avea deja 66 de ani. Erau destui. A fost incinerat, iar cenusa a luat calea Marii Mediterane. Eu l-am intalnit cu ceva ani in urma intre niste coperti. Studiam pe atunci cultura si civilizatie ebraica la Universitatea din Bucuresti. M-am intalnit cu Émile Ajar, cu stralucitorul roman Ai toata viata inainte, cu care a fentat intreaga critica de specialitate si a luat Goncourt-ul din nou, sub pseudonim, numai si numai pentru a arata ipocrizia literelor franceze. Émile Ajar scria minunat.
L-am iubit de la bun inceput, l-am iubit de la prima lectura.
Au trecut alti ani si m-am indragostit de cartea Alint, roman in care un respectabil cetatean creste la el in casa, intr-un Paris tot mai nebun, un piton, din ratiuni de deficit de afectiune primita si asa. E o alta carte exceptionala, iar cele mai frumoase, mai adevarate, mai cumplite pagini sunt – dupa umila parere a eternului cititor care sunt – cele despre bunele curve. Caci cetateanul cu pitonul merge si el, foarte omeneste, la curve. El le numeste „bunele curve“ si le ridica imn de slava pentru sacrificiul pe care il presupune, dintotdeauna si pretutindeni, meseria lor veche de cand lumea, sau chiar si mai veche. Sunt pagini de o gingasie, de o tandrete, de o caldura coplesitoare, chiar daca, strict textual, se dezbat, indeobste, secretele sexului anal.
Nu este acesta primul scriitor care a elogiat sacrificiul acestor femei. Ma gandesc la Marquez, si nu doar la povestea tarfelor sale triste, ma gandesc la toate curvele care strabat veacul de singuratate, ma gandesc la toate curvele care se ofera trecatorilor si tiganilor si marinarilor si luptatorilor in razboaie de gherila din care nimeni nu castiga, caci nimeni nu castiga cand toti pierd.
Ma gandesc la toti acei poeti care s-au prosternat la icoana iubirilor pasagere. Ma gandesc la Tonegaru, daca il mai stiti pe Tonegaru, el, poetul care a iubit candva, la Braila, o negresa, o mulatra, intr-o camera de hotel, o femeie cafenie cu gura ca ventuza.
Exista o intreaga literatura de specialitate dedicata bunelor curve. As indrazni sa afirm ca nu exista mare scriitor-barbat care sa nu se fi inclinat la templul acestei realitati dure si eliberatoare: ca exista pe lume femei de la care tinerii invata iubirea trupului. Cele mai daruite in meserie au parte – se stie – de nemurire, de legenda.
Ma gandesc la curvele lui Henry Miller, ma gandesc, mai ales, la o curva din romanul Sutton de J.R. Moehringer. O curva ciunga, dar chiar si asa posedand, cu supra masura, tot ce ar trebui sa aiba o curva, care, ca barmanii, e si psihiatru, si prieten, si preot care oficiaza un ritual de purificare. E o pura intamplare ca purificarea se face prin arta iubirii trupului unui strain.
Propun, iata, fara rusine, sa ne gandim cu mai multa intelegere la bunele, la bietele, la sarmanele curve.