Textul artistului francez, care si-a facut un obicei din a fi in acelasi timp dramaturgul si regizorul propriilor spectacole, regula incalcata o singura data, e un montaj dramatic compus din 20 de tablouri pe tema dragostei. Daca ar fi sa te iei dupa titlu, ca spectator te astepti la o drama istorica ori geopolitica, dar elementul-surpriza functioneaza, caci „explicatia“ vine abia intr-una dintre secventele de final, cand unul dintre personaje asociaza bucuria primei intalniri cu sotia sa, acum afectata de Alzheimer, „ca si cum Coreea de Nord si Coreea de Sud si-ar fi deschis granitele si s-ar fi reunificat, iar oamenii impiedicati sa se vada ani de zile s-ar fi reintalnit. Era sarbatoare!“.
Formatul secventelor imaginate de Pommerat e relativ identic: infatiseaza intamplari usor comice, lejer absurde, animate de doar cateva personaje, de regula doua-trei, care intorc acest sentiment fundamental omenesc pe toate fetele lui. Nu-l idealizeaza, nu-l proslavesc, nici nu-l ridiculizeaza, prezentandu-l secvential narativ, in forme foarte diferite, pentru a-i evidentia complexitatea. Tehnica fictionala e relativ simpla: dramaturgul a decupat intamplari carora le-a asezat rame teatrale, insirandu-le aparent aleator, fara metafizici implicite, scopul fiind pur si simplu sa surprinda din cat mai multe unghiuri misterul adesea inexplicabil al raporturilor interumane bazate pe afectiune. Ori pe lipsa ei. „Dorinta e mai puternica decat orice explicatie“, zice un personaj. Sunt secvente „de camera“, extrase din linii narative imaginare, fara legatura epica intre ele, la care suntem poftiti sa tragem cu ochiul. Si sa meditam, daca dorim. Pommerat nu-si propune o abordare exhaustiva, nici emotionala a amorului. Dimpotriva, se multumeste sa fotografieze dramaturgic, oarecum de la distanta, cu detasare, cateva esente contemporane ale dragostei. Fara sentimentalisme, urmarind varietatea, Reunificarea celor doua Corei arunca flash-uri asupra celor mai neobisnuite versiuni ale patimirilor inimii: iubirea copilareasca, adolescentina; dragostea „corporatista“; cea pentru copii, exagerata, gresit inteleasa; aceea afectata iremediabil de amnezie; relatia dintre un preot si o prostituata; maternitatea; iubirea gay. De la un moment la altul, registrele dramatice, tonalitatile si ritmul variaza, ca intr-un carusel care-ti ofera imagini scurte, de caleidoscop, solicitandu-ti atentie fragmentata.
Regizorul Radu-Alexandru Nica a pus in scena la Teatrul Clasic „Ioan Slavici“ din Arad piesa lui Pommerat intr-o varianta de traducere realizata de Vlad Russo. Cu afinitati artistice declarate fata de textul contemporan, Radu-Alexandru Nica a ales 15 din cele 20 de secvente ale Reunificarii…, realizand un spectacol de tip studio, in care publicul se afla foarte, foarte aproape de personaje. De unde starea de intimitate, benefica, aproape obligatorie atunci cand e vorba despre un sentiment atat de important, definitoriu pentru natura umana – nevoia de parteneriat afectiv! Spectatorii stau fata-n fata, la doar cativa metri, iar actorii evolueaza pe un culoar, intre ei, atat de aproape, incat percepi toate liniile mimicii, le simti respiratia, iti transfera energia lor, iar privirea ti se intretaie cu a celor asezati in sectorul paralel. Privitorii au senzatia ca sunt si ei parte a ceea ce urmaresc. Radu-Alexandru Nica s-a plasat creativ in raporturi de respect fata de litera dramatica, vizand acuratetea scenica, concentrandu-se pe lucrul cu actorii, pe fluiditatea si tempoul montarii. Dorina Darie-Peter, Alina Danciu, Cecilia Donat, Mariana Tofan-Arcereanu, Carmen Vlaga-Bogdan, Ovidiu Crisan, Andrei Elek, Zoltan Lovas, Ioan Peter sustin multitudinea de roluri scurte, trebuind sa se metamorfozeze caracterial foarte rapid, in numai cateva minute. In general, le-a reusit tuturor si fiecaruia in parte, doar ca presiunea unui turneu bucurestean realizat dupa foarte multi ani de zile (eu am vazut spectacolul in capitala, la Studioul de la Odeon, unde Teatrul aradean a avut o micro-stagiune de trei spectacole) a amplificat foarte mult tracul si efectele lui artistice. Scenografia Ioanei Popescu a imaginat spatii mobile, realizate gratie unei geometrii mecanice de perdelute franjurate care ascund, delimiteaza, dau la iveala, in functie de context, perimetre si oameni. Din motive de pragmatica scenica, costumele sunt generice, permitand personajelor sa se transforme de la un episod la altul, prin adaugare ori renuntare la anumite accesorii vestimentare. Vlaicu Golcea a compus „cantarile“, trei la numar, hard rock, interpretate live, foarte bine, de Andrei Elek. Iar miscarea scenica a fost grija lui Florin Fieroiu.
Reunificarea celor doua Corei e un spectacol lucrat riguros, in care echipa redutabila de colaboratori a oferit nu doar un produs teatral de calitate, ci a contribuit ca necesar exercitiu artistic pentru trupa aradeana. O trupa, un teatru care s-au afirmat in ultimele sezoane, devenind un pol dinamic in geografia teatrala autohtona. O noua viziune artistica, deschiderea catre teatrul nou, catre formulele moderne, artisti cu cota invitati sa lucreze, un nou tip de relationare cu publicul sunt coordonatele pe care s-a dezvoltat institutia din Arad. Care, chiar numindu-se „teatru clasic“, simte pulsul estetic al zilei.