Poate exagerez, dar nu mi-a fost prea simpatic in 2007 cand a considerat ca a fost nedreptatit la Cannes primind doar Premiul de scenariu pentru De partea cealalta/Auf der anderen Seite/ The Edge of Heaven, in vreme ce 4 luni, 3 saptamani si 2 zile lua Palme d’Or-ul. Si Julian Schnabel a spus in gura mare ca a fost nedreptatit. Asta se intampla cand ego-ul iti intuneca ratiunea.
Taietura e un film, pardon de expresie, de larga respiratie, despre un tata, victima a holocaustului armean (1915-1918), care cutreiera lumea cautandu-si cele doua fete de care a fost despartit. Probabil ca e un merit in primul rand moral pentru Fatih Akin (cineast nascut la Hamburg din parinti turci) sa faca un film care condamna genocidul armenilor in conditiile in care Turcia neaga oficial implicarea ei in aceasta tragedie petrecuta si cu acceptul tacit al Germaniei (care era pe atunci aliata Imperiului Otoman). Cu pozitia sa intermediara, Akin s-a angajat la un proiect scump si complicat ca productie (pe internet se vehiculeaza un buget de 21 de milioane de dolari) care a presupus multe locatii, personaje si filmari inclusiv in Cuba, unde multi armeni s-au refugiat in drumul lor spre Statele Unite.
Nascut in 1973, Fatih Akin nu ar fi inca la varsta la care sa se refugieze in conformism si locuri comune.?Si totusi, nici nu incepe bine filmul si il plasezi imediat in sertarasul lui. Nu stiu ce m-a deranjat mai mult: scenariul subtire, regia cuminte si plata sau atentia mult prea mare pentru partea vizuala astfel incat nu exista scena dramatica in care sa nu remarci cat de frumoase sunt costumele sau vreun detaliu de decor? Secventa in care eroul, Nazareth Manoogian (Tahar Rahim), ajunge in deplorabila tabara unde refugiatii armeni, mai mult morti decat vii, zac sub corturi zdrentuite e atat de cautata vizual si intentia de a ramane antologica e atat de clara incat nu exista nici un pic de emotie. Lipsa de empatie a autorului fata de suferinta personajelor e atat de evidenta incat te intrebi daca nu cumva el chiar si-a propus sa fie mai mult rational decat emotional. Dar nu e explicatia buna din moment ce filmul apasa constant pedala emotiei sau asa-zisa pedala a emotiei.
Pe urma sunt detalii care iti sar in ochi, chiar daca stii ca regizorul/scenarist s-a documentat consultand o suta de carti si de harti despre genocid: Tahar Rahim arata tot tanar daca ii albesti trei sau 30 de fire in cap, e usor neverosimil sa aiba o fiica de varsta lui. Care fiica are un ten proaspat si luminos, desi a trecut prin genocid, saracie si boli s.a.m.d. Pana la urma, faptul ca sunt folosite imagini din Pustiul lui Chaplin nu e deranjant pentru inacuratete istorica – filmul e din 1921, iar eroul il vede in anul 1918. Deranjant e sa vezi smecheria, sa simti cum lucreaza santajul emotional si estetic al regizorului care indrazneste sa-si compare personajul cu Charlot (si pe sine cu Chaplin), neputandu-se abtine sa nu ridice spranceana spre Cinema Paradiso, schitand un ars poetica dintr-o opera super-conformista. Cred ca asta m-a deranjat cel mai mult. In fond, cele mai reusite si mai emotionante imagini din film raman tot cele ale lui Chaplin.
Taietura/ The Cut, de Fatih Akin. Cu: Tahar Rahim, Moritz Bleibtreu, Tryne Dyrholm