Dupa o cariera indelungata si uluitoare, B.B. King a incetat din viata la varsta de 89 de ani, lasand in urma cohorte de admiratori indurerati de disparitia celui numit „The King of Blues“. Un muzician ce a inceput ca umil lucrator la o ferma si a ajuns sa fie declarat unul dintre cei mai mari chitaristi din istorie de catre revista „Rolling Stone“, influentand o lista interminabila de muzicieni, printre care Jimi Hendrix, Eric Clapton si George Harrison.
„De la gospel la duetul cu U2, B.B. King a cunoscut un parcurs artistic foarte indepartat de cliseele genului. Nu a fost «artistul blues» prin excelenta. A fost mai mult decat atat“, sustine „Slate“, care incearca sa dovedeasca in cinci puncte aceasta afirmatie.
1. „Slate“ porneste de la o afirmatie facuta pe un post TV cum ca B.B. King este o legenda a blues-ului fiindca „in primul rand, are CV-ul unui bluesman“: nascut in 1925 in Sudul rasist, in Mississippi, a muncit cu parintii in campurile de bumbac etc. Cu toate acestea, atrage atentia „Slate“, Riley King (adevaratul nume al muzicianului) a inceput de la muzica gospel. Cand avea 15 ani, in anii ’40, cei care incepusera sa cunoasca succesul ca bluesmani (Muddy Waters, John Lee Hooker etc.) erau cu zece ani mai mari ca el. Desi King incepe sa fie atras de blues, dragostea lui de tinerete pentru gospel continua sa aiba o mare influenta asupra muzicii sale.
2. Conform clieseului, bluesul original se canta cu chitara „rece“, acustica. B. B. King insa, incepe sa fie atras foarte repede de chitara electrica, spre deosebire de majoritatea celorlalti bluesmani din generatia sa si din generatia anterioara. De-a lungul anilor, scrie „Slate“, „stilul sau devine tot mai usor de recunoscut. In vreme ce Muddy Waters devine tot mai exploziv, John Lee Hooker tot mai grav, iar Buddy Guy mai aerian, B.B. King isi creeaza un stil tot mai indepartat de cel al guitar heroes-ilor. Nu vrea sa demonstreze nimic, prefera subtilitatea. Cand blues-ul s-a «electrificat», multi bluesmani au inceput sa caute sa dovedeasca virtuozitatea rockerilor. Nu si King“.
3. Cand artistii de culoare au inceput sa castige bine de pe urma muzicii, multi dintre ei si-au pierdut capul vazandu-se cu atatia bani in buzunar, dupa o viata de privatiuni: dependenta de drog si alcool, regres muzical etc. Nu si B.B. King. Desi inconjurat de muzicieni (in special albi) care n-au fost siliti sa treaca prin aceasta tranzitie brusca de la saracie la bogatie, King a stiut sa isi pastreze capul pe umeri. Din punctul de vedere al carierei, a reusit sa treaca cu bine de anii ’80, cand multi bluesmani au cunoscut un regres inainte de a reveni in anii ’90.
4. Daca B. B. King a putut compune si scoate discuri fara probleme de-a lungul carierei sale, este si datorita faptului ca a stiut cum sa „isi pastreze blues-ul cat mai radio friendly“, spune „Slate“. Mai tarziu, in 1988, devine unul dintre putinii bluesmani care compun un hit impreuna cu un grup rock. Piesa When Love Comes to Town, duet cu faimosii U2, este un mare succes care ii permite lui King sa se prezinte si unui public mult mai tanar. O piesa foarte pop, diferita fata de alte duete ale altor bluesmani negri ale caror productii continua sa aiba un spirit blues foarte pregnant.
5. „In fine“, conchide „Slate“, moartea lui King ne aminteste cat de dificil si deseori ilogic este sa clasifici muzica si sa reduci un gen la un anume artist. Cliseele imaginii blues sunt tenace si pot fi aplicate intr-o oarecare masura si lui B.B. King, dar a reduce tot blues-ul numai la acest artist este o eroare. „Sigur este doar faptul ca B.B. King a fost bluesmanul cel mai popular, mai ales pentru publicul alb, dar asta nu are legatura cu blues-ul. Parcursul si opera lui King, deseori foarte indepartata de clisee, stau dovada“, scrie „Slate“.