Daca aceasta carte i-ar fi oglinda lui Traian Basescu, ar vedea in reflexie un om care uraste visceral presa si oamenii ce lucreaza in ea, care nu si-a pastrat nici un prieten, care si-a indepartat colaboratorii apropiati cu un cinism demn de titulatura de „animal politic“. Un „misogin nuantat“, preocupat mai mult de persoana sa si de institutia presedintiei decat de soarta tarii, cu o consecventa demna de invidiat – s-a legat de persoana pe care a tinut mortis sa o promoveze si nu-i da drumul nici acum, cand zace pe fundul lacului cu bolovanul atarnandu-i de gat.
In foamea pentru detalii din intimitatea altora care ne stapaneste si care alimenteaza publicatiile tabloid din toata tara, o carte despre viata din spatele usilor inchise ale Cotrocenilor nu avea cum sa nu faca deliciul unei tari intregi. Volumul Adrianei Saftoiu pare mai mult o rememorare a decaderii presedintelui Traian Basescu. O rememorare punctata, pe alocuri, de imagini fugitive ale celui care putea fi, in opinia autoarei, omul ce „va marca pentru totdeauna“ cursul tarii.
Un presedinte „avid de secrete“
„Au ajuns femeile sa imi spuna ce sa fac in politica?“, tuna proaspatul primar ales in directia Monei Musca. Imaginea aceasta a unui om capabil sa-si planifice fiecare cuvant al unui discurs, dar care este stapanit de o impulsivitate compulsiva o regasim in intregul volum. Pare gratuita acum „ofuscarea“ nationala la gestul lui Iohannis, care isi arunca paltonul pe capota limuzinei care-l astepta in Franta, fiindca nu a fost nimeni sa i-o preia, cand proaspatul instalat presedinte Basescu isi impinge spre demisie consilierii fiindca vin in blugi, duminica, la Cotroceni. In cartea Adrianei Saftoiu se creioneaza ideea ca, timp de zece ani, tara a fost condusa de un presedinte „avid de secrete“, care si-a subordonat serviciile secrete, un barbat considerat de Andrei Plesu a fi „un leu turbat, plin de cruzimi, o vietate fara contururi umane“. Un presedinte care intervenea cate 40 de minute prin telefon la diferite emisiuni fara rating si lipsite de orice importanta, pe principiul „sa nu fac eu icter, mai bine sa faca ei“.
Cartea Adrianei Saftoiu functioneaza pe post de cheie de lectura asupra comportamentului fostului presedinte. Dar este o carte care nu va multumi pe nimeni. Cei care se asteptau sa o gaseasca in paginile ei pe Elena Udrea sub biroul presedintelui vor fi dezamagiti, cu exceptia unor scene descrise viu si, poate, malitios. Intr-o vizita in Italia, Berlusconi ramane impresionat de aspectul fizic al consilierei de pe atunci a lui Basescu si-i face o serie de avansuri neortodoxe, la care fostul presedinte ia la randul sau parte. Mai sunt recreate in paginile cartii si imagini cu Elena Udrea care, dupa ce a fost concediata din functia de consilier prezidential, inca se plimba prin Cotroceni si sta cu fundul pe biroul presedintelui, cu fuste scurte si decolteu adanc. Insa desi scriitura este una a nuantelor, care se fereste sa puna etichete asupra evenimentelor si incearca o trecere a lor printr-un filtru personal, sunt si pasaje-cheie raspandite in toata cartea ce creioneaza aceasta relatie dintre Elena Udrea si Traian Basescu. „Se simte din ton, din felul in care ne vorbeste. Nu sunt singura care remarca aceasta imbatosare a lui in prezenta ei. Pare un fel de curcan care-si scutura margelele ca sa atraga prada.“
Stenograme fara amantlacuri
Vor fi dezamagiti si jurnalistii de acest volum, atat basistii, cat si tabara opusa. Dintr-un reflex jurnalistic, ei asteptau ca aceasta carte sa vina precum stenogramele de la DNA: cat mai picanta, cu amantlacuri, aventuri, infractiuni si acte de eroism national. Or, autoarea pare ca-si propune in mod intentionat sa evite astfel de scene. Se precizeaza, pe alocuri, nuantat, de faptul ca justitia din biroul din Cotroceni se imparte pe liste – „aia ai lui Nastase“ – primii, la fel si informatiile venite din randul slujbasilor serviciilor, care aparent s-au bucurat de un mare respect in ultimii zece ani. „Dupa un timp, nu foarte lung, de la numire, sefii de Servicii, adjunctii, ocoleau cabinetul consilierului de securitate nationala. Traian Basescu se obisnuise sa ii foloseasca direct, fara intermediari. Iar acestia erau multumiti. Asa ca, in curand, incantati de relatia privilegiata cu Presedintele, intrau si ieseau cu dosarele sub brat, afisand un aer misterios-satisfacut, din cabinetul celui avid de secrete.“
Dezamagirea va fi reflectata si in randul intelectualilor din tara care s-au apropiat de Traian Basescu. Dupa un pasaj mai amplu in care-i descrie reticenta pana in ultimul moment de a condamna comunismul, Adriana Saftoiu scrie ca intelectualii au ajuns sa se stranga roi in jurul fostului lider al tarii, sa stea si sa-i asculte fascinati povestile sale marinaresti, fara sa spuna nimic. Autoarea vorbeste de un zid pe care l-au facut in jurul presedintelui, un om neinteresat de cultura. Nu pentru ca o considera inutila, ci pentru ca traia in sticla televizorului si-n reflexia lui care se vedea in aceasta. In randul celor vrajiti de carisma fostului marinar sunt mentionate nume precum Horia-Roman Patapievici sau Gabriel Liiceanu, conturati pe alocuri ca fiind lipsiti de ratiunea care ar trebui sa acompanieze eticheta de „intelectual“.
In fine, cred ca pe langa pasionatii de tabloid, jurnalisti si intelectuali, nici autoarea, la randul ei, nu va fi multumita de aceasta carte. Cu structura si scriitura te obisnuiesti abia dupa prima suta de pagini. Personajele sunt concediate, revin, actiunea te duce intr-un flashback inainte ca acestea sa fi fost angajate, intreaga carte dand pe alocuri senzatia unui jurnal de foi scapat pe jos si recompus aleatoriu. Iar raportarea la presedinte a Adrianei Saftoiu este una bivalenta – pe alocuri il acuza pe acesta ca sufera „de momente de delir mistic, in care e convins ca fara el Romania nu poate exista“, dar pe de alta parte apar pasaje din jurnalul ei din perioada respectiva, Caietul Albastru, in care se tot spune, aproape justificativ, ca ea inca mai spera ca acesta sa indrepte tara pe un drum mai bun. Nu ii scuza comportamentul, ii descrie rolul pe care si l-a asumat la Cotroceni ca fiind unul „eroico-mesianic“, dar pleiada de explicatii contextuale pe evenimente lipsite de greutate lasa senzatia unei detasari si a unor explicatii din categoria „am fost acolo, dar nu am putut face nimic“. Nu se fereste insa sa-l numeasca pe Traian Basescu, mai mult sau mai putin subtil, un „autocrat“ care voia sa functioneze „intr-o democratie controlata in totalitate de el“. Dar nici nu explica daca a reusit sau nu.